Rugaţi-vă copiii să trăiască!

Constantin Ciucă

3 November 2015

constantin ciucăCel mai mare și mai feroce prădător al savanei, adică leul, are în comportamentul lui ucigaș o delicatețe cu care își tratează victimele înainte de a le devora care de multe ori trece neobservată: el oferă victimelor o anestezie. E ca și cum leul ar înțelege durerea prin care urmează să treacă gazela când o va mânca și, de aceea, nu o rupe în bucăți de vie, nu îi smulge vreun picior din alergare, nu îi rupe burta atât timp cât ea mai răsuflă. Leul, ca și tigrul, ca şi ghepardul sau panterea, mai întâi sugrumă victima. Adică îi apasă traheea și așteaptă liniștit lângă ea până când victima moare lipsită de aer. E ca și cum gazela sau fagocerul ar muri înecați într-o apă. Sau ca și cum ar fi înghițit ceva care le-a rămas în gât. Moartea nu mai are nimic din ferocitatea apocaliptică de a fi mâncat de viu. Abia apoi, după ce animalul nu mai suflă și nu mai simte nimic, începe leul să rupă cu colții din ea, să o sfâșie și să o mestece. Adică exact la fel cum facem și noi cu animalele din galantar.

Există în lumea aceasta însă un prădător mult mai feroce decât toți leii, crocodilii și hienele la un loc, care mânâncă oameni de vii fără niciun avertisment și fără nicio anestezie prealabilă. E un prădător paradoxal pentru că trăiește pe lângă tine, supus și amical, ca un prieten. Dar care abia așteaptă momentul tău de neatenție în care să te prindă descoperit ca să te devoreze de viu: FOCUL.

inger in genunchi

Iar focul, în forma lui sălbatică, preferă copiii și oamenii tineri. Pe ăștia îi perpelește și îi linge pe carnea lor fragedă cu flăcările, până când din ei nu mai rămâne decât un miros insuportabil și un tăciune fumegând. Iar lângă tăciunele acela care până cu câteva minute înainte fusese copilul său iubit, secat de lacrimi și de putere, dus deja de pe lumea asta, rămâne un părinte alb, paralizat.

Durerea, ca și viteza, are o limită, peste care, oricât de multe alte nenorociri însumezi, mai mult de atât nu poți să suferi. Să arzi de viu, este limita de sus a durerii, la fel cum lumina este limita de sus a vitezei.

Există însă o excepție: durerea părintelui.

Părintele care vede cum din copilul lui carbonizat și fumegând se desprinde și cade carnea ca de pe un animal făcut la proțap, poate să treacă dincolo de viteza luminii și de limita durerii. Durerea unui părinte este singura excepție a evoluție și a biologiei prin care omul se poate transforma din om, direct și instantaneu, în piatră.

Dacă vedeți oameni de piatră pe străzi, salutați-i cu ce aveți mai curat în voi, plângeți puțin alături de ei și pe urmă mergeți repede acasă, pupați-vă copiii pe obraji și implorați-i, în genunchi, să trăiască!

Puteți să vă împrieteniți cu autorul aici sau să aflați mai multe despre el aici.



Citiţi şi

Cum se cuceresc femeile (varianta secolul 21)

Fără net, viața e pustiu…

De mâine, te voi uita, dragul meu

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,090 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro