Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

S-a fâstâcit, dar ce bine că s-a fâstâcit!

20 December 2017

Îmi place viața că știe să fie uneori atât de generoasă, încât imaginația noastră se vede nevoită să se recunoască învinsă.

Eram adolescentă, când l-am văzut prima dată. La televizor. El era vedeta tânără a unui canal de televiziune nou înființat. Probabil că toată suflarea feminină (mai cu seamă adolescentină) făcuse o pasiune pentru el. Îl admiram și eu rezervat și asta pentru că știam că o astfel de pasiune nu ar avea unde să ducă. Și decât o iubire sterilă și prostească, mai bine o admirație reținută și un oftat mai puțin profund, încercam eu să mă păcălesc… Și, mai sănătos, schimbarea canalului.

Anii au trecut – că doar ce altă treabă au? – și vedeta de altădată s-a plafonat, admiratoarele l-au uitat. Nu și eu… deloc curios, nu? Tocmai eu, cea care nu a fost niciodată la vreun show cu public, unde să mă extaziez precum americancele la concertele lui Elvis, tocmai eu, cea care am reușit să țin în frâu o pasiune adolescentină ilară și stupidă, căci ce poate fi mai penibil decât să iubești o imagine bidimensională de pe ecranul îngust al televizorului? Și totuși, cum spuneam, tocmai eu nu l-am uitat, preferând să-l urmăresc detașată, de la distanță, cu un surâs nostalgic, în amintirea unei iubiri care nici n-a fost.

Young couple kissing on snow. Black and white.

Poate de aceea, în dimineața cristalizată de decembrie, când ieșeam grăbită dintr-un magazin din centru, cu ideea fixă de a reuși să termin de cumpărat cadourile până la lăsatul serii, pentru ca apoi să mai am timp și de alte pregătir, am rămas nemișcată, mută și cu ochii larg deschiși a nedumerire, atunci când era cât pe ce să mă ciocnesc nas în nas cu… el! Niciodată până atunci nu îl mai văzusem în realitate, nicidecum de la o distanță atât de mică… Și-n timp ce el își cerea scuze, oarecum îngrijorat de privirile mele fixe, eu aveam timp să-l analizez în detaliu, derulând în cap imaginile pe care le văzusem de-a lungul timpului, astfel încât să-l recunosc acum în bărbatul înalt, subțire și discret ridat, pe tânărul zâmbăreț și ghiduș al unei decade de mult trecute. Am bolborosit într-un târziu ceva – eu am avut senzația că au fost ore, în realitate, doar un minut extrem de generos – și m-am trezit că-n loc de scuze formale – în fond, fusese doar o întâmplare nesemnificativă – îi spuneam cât de mult îl admir, încă de la debutul lui și că mă bucur că, în sfârșit, l-am întâlnit și-n realitate, chiar dacă într-o astfel de împrejurare… A zâmbit fâstâcit – nu știam că și bărbații se pot fâstâci – și lucrurile au cam rămas aici. Și tot aici au rămas și gândurile mele…

Iar când peste o săptămână m-am trezit cu el la serviciu – la bancă, venise să se intereseze de un credit start up – am crezut că visez. Fie destinul se joacă cu mine, acum, de sărbători, fie, dimpotrivă, îmi tot trimite semnale vizibile și de pe lună și eu tot nu pricep! M-a recunoscut imediat, a râs jovial, rememorând cum ne-am cunoscut, iar eu i-am explicat rapid tot ce trebuia să știe despre creditele care îl interesau – rezultă că magazinul în ușa căruia aproape ne-am ciocnit era al lui – și, nu știu cum, am încheiat discuția lăsându-i numărul meu de telefon…

Cum spuneam, viața e tare năstrușnică… aș fi visat eu vreodată că anul acesta, în loc să aștept să treacă sărbătorile, îmbrăcată în pijama și acompaniată de înghețată, uitându-mă la vreun maraton de filme, voi petrece în compania iubirii mele din adolescență?? Îmi imaginam eu atunci, în urmă cu mulți ani, că voi ajunge să-i stau alături acestui bărbat la care de-abia îndrăzneam să mă uit, chiar și numai la televizor?

Nu, nu îmi place să spun că „viața bate filmul”- conform cunoscutei axiome intrate recent în folclorul urban – dar îmi place să cred că viața este mult mai generoasă decât imaginația, exact când te aștepți mai puțin…



Citiţi şi

Când aș pune covorul roșu spre inima mea pentru un bărbat

Când reapare fostul soț

Primul drum spre iubire

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,258 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro