S-a mai dus o zi (cronică americană)

Boris Cremene

23 April 2014

Boris CremenePână la ora plecării mai am timp berechet. Încerc toate posibilitățile. Trimit CV-uri online, dau telefoane la agenți de angajare și cel mai ridicol – caut un agent de casting. Aflu cu stupoare că la New York sunt optsprezece mii de actori și doar zece procente câștigă bani din această meserie. Ca să ajungi la un casting trebuie să ai un agent. Un agent adevărat te pune pe lista lui de promovare dacă ai jucat deja undeva. Ca să joci undeva trebuie să ai un agent care să te trimită la casting. Abandonez acest triunghi al Bermudelor din cauza incapacității mele de a înțelege pe unde e drumul. Încep să înțeleg că America mea este diferită de America lor. America mea se numește țara tuturor posibilitâților, America lor, însă, țara luptei până la imposibil pentru a găsi o posibilitate. Abilitatea drăcească de a identifica o pisică neagră într-o cameră întunecată chiar dacă această pisică nu este acolo. Încerc să caut un job nu din cauza unei jene financiare. Nu. M-am plictisit să stau acasă. Și pe urmă vreau să cunosc America “на деле” (pe bune), cum zice Viktor Mihailovici. Când nu aveam căldură era mai interesant. Luptam cu frigul și cu administratorul clădirii, astfel trecea timpul mai ușor. Acuma e cald și bine și cu asta nu poți lupta.

Trenul este prima realitate americană cu care mă confrunt după ce ies din casă. Până la tren realitatea este dominicană. Magazine, restaurante, polițiști. Nici chiar gunoiul din stradă nu se sortează pe categorii. Din metrou încolo e altă realitate. Mai ales după stația din strada 175. Aici de regulă urcă sau coboară blonda indiferentă. Azi dimineața mi s-a părut că mi-a zâmbit. Nu că mă omor după ea, dar așa e făcută lumea că din mega șuvoaiele de oameni care trec prin inima noastră, unul rămâne acolo. Inima este un filtru foarte bizar, de multe ori oprește în mrejele ei finuțe pe cineva care de cele mai multe ori îți va lăsa o cicatrice acolo. Una care te va durea plăcut. Nu pot să-mi explic de ce îmi place de blonda indiferentă și de ce anume ea îmi iese în cale mereu. Poate din cauză că neuronilor noștri le-ar plăcea să se joace în același nisip. Nu pot să înțeleg. Încă nimeni nu a primit premiul Nobel că a descoperit motivul pentru care unii fluturi pot locui în somac iar alții nu.

Mă gândesc ce specie de fluturi o fi avut Viktor Mihailovici de au putut trăi în stomacul lui 40 de ani. Nu mă pot concentra la istoria lui până la stația Washington Square. Aici, blonda indiferentă iese.

Din instinct mă smucesc și eu de pe scaunul meu, dar realizez că nu e stația mea. Eu și blonda indiferentă avem stații diferite. Ies la Times Square. De peretele vechiului Starbucks stau rezemați un cerșetor și un polițist. Stau alături de parcă ar fi veri drepți. E din cauză că la New York și mai ales în Manhattan este spațiu puțin.

lilyfuredisubway1934

Boschetarul ține un carton pe care este scris “Need money for Weed” (Am nevoie de bani pentru iarbă.) iar polițistul explică unei turiste cum să ajungă în Central Park unde e aer curat. Nici boschetarul nu ascunde la spate cartonul cu inscripția, nici polițistul nu se rățoiește la el. Stau un timp nerăbdători privind înainte ca niște jucători de fotbal de pe banca de rezervă. Se apropie încă trei polițiști în combinație sexuală mixtă. Ea, polițista, ține în mână o cafea în plus. Zâmbește. Pentru că îi pasă de cineva, nu e ca blonda din metro. Cafeaua e pentru colegul care i-a ținut de urât boschetarului. Da, de el îi pasă, se vede asta de la o poștă. Pleacă toți spre Central Park mergând agale și sorbind din cafele. Rămas singur, omul cu cartonul privește trecătorii într-o singurătate demnă deranjată doar de clinchetul monedelor de metal care cad cu o frecvență de metronom în pușculița lui de stradă.

În America, și oamenii inutili au libertatea să-și expună gândurile, mai ales în scris. Am observat cerșetori care își expun gândul și oral. E o altă categorie de cerșetori. Aștia învăță o frază cu efect pe care, de frica de nu a plictisi miile de trecători, o spun în sute de forme, una mai expresivă decât alta. Dacă ar fi să vină la un casting, cu siguranță l-ar lua, dar și ei, ca și mine, nu au agent. În schimb au un venit destul de bun. În Manhattan lumea e generoasă.

Intru din nou în metrou. Drumul spre Brighton Beach este cam cum ai veni din America prin Polonia în Ucraina cu metroul. Spre stația terminus te simți ca la Odessa. Vorbe, inscripții pe magazine, gherete cu ziare, și mai ales oamenii.

Azi gătește Ahmed. Supă cu coriandru proaspăt la felul întâi, plov cu miel la felul doi și compot de vișine la desert.

În timp ce mâncăm, Viktor Mihailovici îmi povestește istoria cu mașinile. Cu o zi înainte de a pleca în America, în timp ce spălau Moskvici-urile (al fiului și al lui) pentru a le vinde unui client care urma să vină a doua zi dimineața, vecinul de la etaj le-a urlat “plecați și spălați în p**a mea mașinile la voi, în America voastră jidovească”. A doua zi dimineață mare i-a fost mirarea vecinului cînd a văzut un autobuz tras în curtea casei, în care se îmbarca în tăcere familia Reidman cu puținile lucruri pentru a pleca în America.

Cele două mașini spălate așa au și rămas în curtea casei. Era o zi caniculară.

La ora trei Ahmen a plecat după poștă. Noi am rămas să privim meciul de fotbal Manchester – Arsenal. Cât Viktor Mihailovici se uita din scaunul lui cu rotile la mișcările dibace ale jucătorilor, eu examinam pereții salonului plini cu fotografii. Copii, nepoți, strănepoți. Iar pe un bufet vechi, una lîngă alta într-o ordine incredibil de egală, erau aliniate fotografile celor două femei. Mama copiilor și amanta. Niciodată nu am putut înțelege pe care a iubit-o cu adevărat. Cine știe, poate inima lui Viktor Mihailovici are două cicatrice?

După ce a revenit Ahmed m-a rugat să-i citesc și să-i traduc două scrisori de la niște companii de binefacere. A semnat două cecuri și l-a rugat pe Ahmed să le pună în plicul deja asigurat de compania de binefacere și să le trimită înapoi a doua zi. Am rămas ușor uimit că nu știe engleza după atâția ani.

S-a uitat la uimirea mea și mi-a zis: “ Ты не удивляйся мальчик мой. Тут многие английский не знают. Мы же в Америку не ходим”. (Nu te mira, dragul meu. Aici mulți nu știu engleza. Noi doar în America nu mergem). Am râs de spiritul omului care împlinise 86 de ani și privea meciul la televizor fără ochelari.

În metroul care mă ducea din Odessa spre America prin Polonia era lume puțină. Era seara târziu. Boschetarul își dosise undeva cartonul pentru a doua zi și stătea acuma probabil într-un fund de subsol, high, savurând bucuria zilei. Polițistul și-o fi schimbat uniforma pe civil și împreună cu polițista în rochie de seara deja, mâncau undeva departe de centrul aglomerat și de ochii bănuitori ai colegilor o pizza quatro staggione. Numai blonda indiferentă mai rătăcea prin mușchii mei cardiaci.

În metrou, în fața mea, patru adolescenți făceau acrobații imposibile în spațiul dintre ușile vagonului. Căutau de pe acuma pisica neagră în camera întunecată. Sau cel puțin se antrenau s-o găsească. Ei la sigur vor ști drumul spre agentul de casting când vor ajunge la vârsta mea.

Da’ oare blonda indiferentă va putea fi poză pe peretele meu de amintiri?

Am ieșit din metrou și mi-am luat un ananas și o sticlă de vin alb. Vânzătorii de stradă își strângeau lucrurile de pe tarabe. S-a mai dus o zi.



Citiţi şi

Să mă ierți…

O femeie nebună, nebună de urmat

Trebuia să apari și să dispari, ca eu să exist

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
697 views

Your tuppence

  1. alina / 25 April 2014 12:52

    pare un scenariu de film, a cuiva care povesteste prin cate a trecut el atunci cand a ajuns prima oara in taramul tuturor posibilitatilor si care a fost drumul lui pana la succes

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro