Să iubești un trup gol e mai ușor decât să iubești un suflet gol

Catchy

3 October 2015

– 7 –

Să iubești un trup gol e mai ușor decât să iubești un suflet gol

(prima parte – aici; a doua parte – aici)

– Ai putea trăi fără să scrii? m-a întrebat brusc, schimbând în mod evident subiectul de la tragicul accident al lui Piere. Am sesizat durerea ce îi sugruma respirația și am evitat să revin la subiectul pe care l-a închis cu o întrebare la care nu mă gândisem până atunci.

– Să nu mai scriu? Cu siguranță că am putea trăi fără multe dintre lucrurile frumoase din viața noastră. Pentru mine, scrisul este un confident care pare să îmi fie întotdeauna alături. Mouelle mișca din cap a aprobare…

– Ai putea scrie tot ce simți fără să te gândești la cititori? La ce ar înțelege ei? Ai scrie fără să cunoști personajele, fără să le poți da tu viață? Ai putea scrie fără să scrii, ai putea scrie devenind tu însuți o pagină goală pe care să îți fie scrijelite simțirile personajelor tale?

Întrebările acestea păreau a deschide o altă lume, unde simpla relatare a unor istorisiri scrise deștept, după reguli clasice, oferea tonul unei povești. Dacă este să fiu sincer, nu cred că m-am gândit prea mult la scris în termeni ce ar putea răspunde întrebărilor retorice puse de dna Mouelle, dar cred că am scris sincer, fără să gândesc, fără efort, fără să impun personajelor mele prea mult din mine. Este oare posibil ca aceste întrebări să fie calea indirectă a dnei Mouelle de a mă corecta? Oare a citit ce am scris eu, o scriitoare desăvârșită să fi citit un simplu aventurier în ale penelului?

Între timp, Eugene a mai adus prăjiturele cu fulgi de caju în farfuriuțe aproape pătrate, apoi a așezat în dreptul acestora lingurițe a căror codiță părea a se crede corpul unei viori, făcându-mă să privesc scena ca pe o partitură curată, cu note necântate încă. Notele nescrise aveau textura unei ciocolate amărui topite pentru a-mi permite să scriu. Am zâmbit și nu mi-am stăpânit dorința de a le simți aroma. Eugene mă privea zâmbind nesigură, parcă așteptând să îi spun că le făcuse bune. I-am zâmbit de mai multe ori, încercând să nu trădez plăcerea cu care le savuram.

– Dra Eugene, oare chiar dvs le-ați făcut? Par a fi rodul unor mâini pricepute în ale cofetăriei… Cred că, fără să mă pot controla, am trădat cât de mult mi-a plăcut să le mănânc…

– Ei, sigur! Le prepar destul de des, nu încercați să mă măguliți… încercând și dânsa să dea impresia că nu ar conta cât de repede le-am mâncat.

– Să ne plimbăm!

femeie plaja

Ridicându-se de pe scaun cu atât de multă eleganță, dna Mouelle părea a fi mai degrabă o lebădă ce sfida fluidă apa, atunci când aripile par a învălui apa într-o desprindere demnă de o reprezentație de înaltă clasă a unui balet alb. M-am alăturat acesteia fără a o întreba ceva, mi-a zâmbit și m-a cuprins cu ambele mâini de braț, conducându-mi pașii spre o alee ce ducea la un lac artificial în spatele vilei, ascuns după un pâlc de arbuști ce umpleau scena cu un verde dens. Dincolo de ei se deschidea o priveliște incredibilă, cu nuferi albi și roz înfloriți, rățuște agitate își paletau gălăgios jocul prin apă, iar de departe pluteau aproape inexistente două lebede voluminoase, valsând pe albul lacului fără a trăda mişcare. Le puteam confunda cu delicatețea dnei Mouelle, care era undeva în spatele meu cu brațele aruncate în sus și privirea ridicată.

– Aveți o lume întreagă aici, cu anotimpuri de ființă, secvențe de suflet ce iubește când natura, când omul ce îi inspiră eleganța.

Din tufele ce mărgineau lacul puteai asculta delirul jocurilor de iubire ale diverselor păsări ce uneori săltau ca într-un fel de zbor, ca apoi să planeze printre stâlpișorii de trestie ce le ofereau ascunziș.

Ne-am plimbat în jurul lacului până când lumina zilei părea tot mai incapabilă să își țină ochii deschiși. Dna Mouelle emana o feminitate incredibilă, care totodată inspira respect. Părea incredibil să mă plimb cu dânsa. Fără să vorbim prea mult. Eu nu aveam ce să îi spun, iar teama că aș putea deveni naiv mă acoperea la fel de strâns ca pielea ce îți ascunde sufletul.

În drum spre casă am rămas cu o impresie diferită despre Mouelle, diferită de ce părea a fi autoarea unor titluri pe care le-aș fi cumpărat de fiecare dată când le-aș fi văzut în librărie, diferită de ce etala în cadrul prezentărilor de carte. Mouelle Roucher era o lume a propriei ei singurătăți. Iar scrisul i-a devenit cel mai mare confident. Pentru Mouelle, scrisul depășise de mult nevoia de a comunica altora idei, impresii despre viață și ale ei experiențe. Scrisul devenise o entitate ruptă din inima ei, o ființă ce o copleșea de îndată ce penelui contura primul scrâșnet de peniță pe imaculare.

În acea noapte nu am scris nimic. Am tăcut doar!

– 8 –

Femeia goală

Repetiția este epidemia nefericită a traumelor pe care le visezi. Cât ar dori Mouelle să fie vindecată de uși trântite și de priviri împinse în podea! Prezența tânărului scriitor adormise indiferența cu care se acoperea seară de seară, de parcă durerea pe care nu o poți controla te-ar vindeca de propria-i reprezentare. Fereastra dormitorului părea o domnișoară ce valsa, învelită în voalul draperiilor transparente, fluturate de brațele vântului înspre tocul ce mărginea limitata scenă a unui dans neobosit. Din când în când, fereastra își pierdea voalul ce o acoperea doar ca să descoperi că fără ea, fereastra e întregită. Umbrele galbene ale lunii își odihneau picioarele pe ramurile unui nuc bătrân, fără a-l deranja. Natura își topea distincțiile pentru a întrepătrunde obiectele din dormitorul înalt al dnei Mouelle.

O femeie ascunsă sub așternuturi fine pare a fi goală. Am întrebat oglinda cum mă vede când sunt goală. Am atins-o și m-am privit. De ce am crezut că sunt goală doar pentru că nu port haine? Trupul meu este plin, plin de mine, de feminitatea de care m-am dezobișnuit. O femeie nu este goală doar pentru că și-a pierdut mătasea ce i-a mângâiat trupul într-un zbucium ce o urmărește noapte de noapte. Goliciunea femeii este în pieptul ei. Pieptul ei este fie un cufăr cu două încuietori ce ascunde comori ce nu ies niciodată la iveală într-o manieră ordinară, fie o plajă cu nisip ars de soare și stins de ocean. Femeia-cufăr este vie, bogăția pieptului ei îi crește șiraguri de perle ce-au crescut în inima ei rănită, împodobindu-i golul aparent cu strălucirea sidefie a sferelor ei. Femeia-nisip este o plajă ce nu adăpostește decât vânt, ascuns între fire de nisip spulberat și înghițit de ocean.

Cine ar fi crezut că trupul liniștit este neputincios în fața coșmarului care îi topea ființa noapte de noapte? Adormită fiind… ușile mari se trântiseră înaintea feței sale, iar o asistentă o prinsese dur de braț pentru a o împiedica să alerge după echipa de la preluări a Spitalului de Urgențe, ceea ce nu o ajuta deloc. Durerea o sugruma atât de tare încât se simțea vânătă, dar nu îi elibera viața din strânsoarea crudă înfăşurată în plină traumă.

– va urma –

Guestpost by Cosmisian



Citiţi şi

Regele Mihai și cea mai românească întrebare: tu știi cine sunt eu?

Anton Cehov, oglinda complexelor noastre

Te iubesc, dar nu pot cu tine

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,346 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro