Să ne devorăm între noi, mari prădători ai lumii!

Roxana Dumitrache

10 May 2013

Suntem la capătul lanţului trofic și ne-am fixat asta drept memento ontologic. Şi din somn dacă ne trezim, ştim că viscerele, sângele şi sufletul nostru nu devin gustarea nimănui. Nu ne amestecam cu râmele, cu fitofagele ori cu găinile, pe noi nu ne mănâncă nimeni! Se mai întâmplă, rarsisim ce-i drept, ca unul de-ai noştri să îşi mănânce semenii, strecurându-şi apetitul bulimic printr-o breşă a ecosistemului, dar e fie vreun sonat, fie prea departe de noi ca să îl percepem drept o ameninţare. În stupefianta coerenţă a lanţului uciderii dintre specii, noi supravieţuim fără să cunoaştem frica omizii de a fi mâncată cu tot cu păr de ciocănitoare.

Ce fericire pe noi, specia umană! Suntem prădătorii care au traversat toate epocile istorice fără să ajungă pe cale de dispariţie. Seceraţi de războaie şi epidemii cumplite uneori, mutilaţi ideologic alteori, dar supravieţuitori. Suntem protejaţi de lege, de imperativele biblice, de morala kantiană în toate formele ei! Supravieţuim oricum şi putem să ne mulţumim doar cu asta, pentru că ştim în fiecare nanosecundă că prădatorii nu sunt prădaţi. Însă, fix când ne e mai mare dragul de noi ca specie, ajungem să ne clătinăm de povara propriului orgoliu şi, cu picioarele de homo sapiens(sapiens) împleticindu-ni-se, ne prăbuşim în plin hău al lanţului trofic. Devenim victime.

Ne dorim, probabil, o primejdie, avem nostalgia victimei, insomniile speciei dominante şi plictisul lui atât-de-bine. Ori dacă ameninţarea nu există, ea trebuie căutată, născocită. O găsim întotdeauna la îndemână, e fie în noi, fie printre noi. Ne transformăm în soţia supravieţuitoare a lui Barbă-Albastră, care îşi aşteaptă mai degrabă decapitarea decât salvarea: “Anne, ma soeur Anne, ne vois-tu rien venir?” (“Anne, surioară, nu vezi apropiindu-se ceva?”) Ceva-ul asta e prădătorul nostru. Aşteptăm prădătorul prădătorului camuflat întotdeauna în cele mai inspirate moduri: iubiri masochiste, alegeri pe care le ştim de la început ratate, birouri prea strâmte, anxietăţi prea mari, tinereţi prea scurte, căsnicii prea lungi, separări prea bruşte. Din tot lanţul trofic, doar noi am inventat un sistem de auto-distrugere.

Sau poate că aşteptarea meticuloasă a unui prădător e o formă bizară şi nobilă de canibalism: ne încredințăm spre a fi devoraţi de altul, seamăn de-al nostru, cu seninătatea cu care Sara primeşte vestea că va avea un fiu, deşi abia împlinise 99 ani. E imperativul speciei noastre masochiste. Ne cedăm pe noi înşine spre a fi mâncaţi de iubiri nepotrivite, de alegeri imperfecte, de prădatori de tot felul, intuind ce va urma. Ne încredinţăm cu toată vanitatea speciei dominante care se bucură de libertatea asta, tocmai pentru că a supravieţui nu e niciodată suficient, a trăi da, iar trăitul n-are nimic de-a face cu supravieţuirea. Şi mai e ceva: trăitul chiar e pentru toată lumea.

Citiţi şi

Către un tătic bătăuş

Viața nu se termină la 40 de ani. Uneori abia începe

Dureroasa realitate a femeilor abuzate

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,377 views

Your tuppence

  1. Cameră cu vedere la mare – Read me | Catchy / 26 November 2013 20:19

    […] din nou. Vor rămâne, a câta oară, doar ei, neîncepuți și goi pe un țărm tânăr: un om trecător și o pisică […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. I / 22 November 2013 16:15

    Scrii precum un om care are o boală neuro-psihică, disperată să îşi etaleze cunoaşterea culturală cu trimiteri prea multe, greoiaie. Un cititor obişnuit nu înţelege nimic iar unul cât de cât informat se amuză. Unul cult în schimb se simte ca după o clismă. Nicidecum mai plin de simţire şi de viaţă dată de literatură, sau de înţelegere a scriituri tale, ci mult mai gol şi mai tâmpit. Dacă citesc textele tale, toate, la rând, sunt pline de “rarisim” şi “bulimic” şi o mulţime de epitete şi metafore scremute, dezolante, biologice şi deloc literare. Se vede că ai citit mult în viaţa ta, însă prea puţin ai înţeles. Nu ai simţul limbajului, atât de necesar unui scriitor. Talent literar nu ai şi nu vei avea niciodată. Nu poţi scrie literatură. Rezumă-te la a avea opinii politice pe posturi TVA. Scriitura ta epatează dar este dureroasă pentru orice ochi critic, priceput. Mi se pune un junghi în stomac de fiecare dată când te citesc, mă deprimă lipsa ta de logică şi de înţelegere a limbii pe care o vorbeşti. Mă doare, fizic şi psihic, lipsa de naturaleţe a alinierii cuvintelor tale, obsesia de a ieşi în evidenţă. Cu drag, o fostă colegă (nu la LSE, stai liniştită).

    Hot debate. What do you think? Thumb up 8 Thumb down 2
    Reply
  3. Roxana Dumitrache / 23 May 2013 21:50

    Mulţumesc pentru mult prea măgulitoarele cuvinte, Ana! Inseamnă uriaş pentru mine, cu atât mai mult cu cât mă apuca sfânta invidie de fiecare dată cânt te citesc. Reverenţă.:)

    Thumb up 5 Thumb down 1
    Reply
  4. Ana Barton / 10 May 2013 18:36

    Ai platină-n cerneală, Roxana. Excepţională scriitură, mitraliant text. Praf m-ai făcut. Mulţumesc. Reverenţă. 🙂

    Hot debate. What do you think? Thumb up 5 Thumb down 4
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro