Să ne plângem, igitur!

Renata Mihalache

13 August 2014

Renata MihalacheDragi mămici surate! Am observat la majoritatea dintre noi mai deunăzi un fel de reacţie cutanată imediată, extinsă legitim până spre tastele laptopului, vizavi de un articol publicat pe Catchy care ne incrimina lamentările de tagmă crescătoare de copii. Un tânăr domn tătic era de-a dreptul indignat că ne trecem cu mândrie, ori poate cu frustare, pe alocuri, în CV, activităţi de puericultură, de vreme ce fişa postului le conţine by default! Că nu e niciun eroism să găzduieşti printre greţuri diviziunea celulară în uterul din proprietate şi posesie, să dai naştere la pui vii pe care să-i hrăneşti cu laptele tău, iar apoi să duci la ghenă scutecul cu rezultatul metabolismului acestui aliment! Că scrie oricum pe fruntea noastră cea preferabil lipsită de aspiraţii personale că tre’ să bucătărim, să mopuim, să îngânăm în duş coloana sonoră de la vreun desen animat, să facem teme, să cărăm triciclete pe scări, că doar ne-am născut cu doi cromozomi identici! Şi dacă nici natura n-a cheltuit pe noi prea multă imaginaţie… Iar dacă revoluţia industrială, mişcarea feministă şi ratele în nume propriu – fix în ordinea asta – ne-au binecuvântat cu maşină de spălat automată, centrală de apartament şi blender pentru supe-crème, bunul simţ ar cere să ne comportăm ca nişte adevărate multi-tasking low noise appliances! Cu zero decibeli, pe cât posibil. Şi de ce aceste pretenţii, mă rog? Întrucât, de la distanţa de două generaţii, respectiv o copilărie probabil caracterizată în mod firesc mai mult de bătutul mingii pe maidan decât de amuşinat atmosfera de la domiciliu, autorul nu se regăseşte martor la vreo emisie de lamentări din partea mamei sau bunicii proprii, vizavi de cât de greu se cresc copiii…

Pai… ne-am supărat degeaba, să ştiţi! Eu personal, la a doua strigare, am început să văd lucrurile complet diferit! Departe de a mai bănui bietul om de limitări cel puţin misogine, mi-am dat seama că a vedea femeia ideală, purtătoare peste veacuri a ADN-ului nobil, învingător, de Cromagnon, într-o atare lumină, nu poate fi decât meritul unui idealist, suratelor!, închinător până la jertfă la picioarele Femeii cea Atotspălătoare de nădrăgei măsura XXS şi legată la ochi precum Justiţia – doar că nu în scop de nepărtinire, ci pentru a nu trage cumva chiulul la vreo telenovelă sau a saliva în faţa vreunui rastel cu haine din mall! Ar fi jinduit, poate, să o lase şi ciungă de-un braţ pe statuia asta de suflet a domniei sale, ca pe Venus din Milo, întru a-i lua mai puţin timp (şi bani) epilatul şi manichiura, dar pare a recunoaşte că a fost tentat, totodată, şi de imaginea lui Arielle, sirena fără picioare, cea şi mai promotoare de economie la casa omului, în condiţiile în care avea totuşi două mâini cu care putea curăţa cartofi! O împletire de simboluri măgulitoare pentru sexul slab, dar rezistent, care se pare că nu mai suntem! Eu una mi-am însuşit cât se poate de (sero)pozitiv critica! Dar nu înainte de o serie de cugetări contraproductive – căci sunt mâncătoare şi de timp şi magneziu – pe care vi le voi împărtăşi în cele ce urmează.

multitasking

Aşadar… M-am întrebat, legitim, cum o fi reuşit să-şi umple paharul toleranţei şi răbdării faţă de universul gândurilor şi zumzetelor feminine un bărbat ce se laudă totuşi că deţine acasă un prototip ultraeficient de mămică, inspirat din modelele de succes ale trecutului, adică relaxat şi cu toate rotiţele unse… De unde nefericirea de a fi nevoit să asculţi Itsy-Bitsy în maşină? Oare drumul său spre serviciu e lipsit de semnal radio pentru canalele de sport sau ştiri? Şi ce accident repetabil zilnic îl supune pe acest biet urmaş al lui Adam la contacte atât de strânse cu lumea de „dincolo”, cea a Progesteronului?? Că doar nu s-o fi infiltrat benevol, în scop documentaristic pentru minunatul articol, prin cercurile de împingătoare de landouri din parc?! Imposibil! Documentarea ar fi cerut, de bun simţ şi dacă era posibil, inclusiv o intervievare din perspectiva adultului, a amintitelor mamă şi bunică, nu-i aşa? Ori asta nu s-a întâmplat, căci altfel oricare dintre ele ar mai fi scăpat, pe ici-pe colo, ceva adevăr istoric, privitor la balanţa dintre cererea şi oferta Statului în ce priveşte plozirea versus luatul câmpilor muncii! Sau despre cum cu 50-60 de ani în urmă, încă mai puteai, dacă aveai copil, dar nu stăteai bine cu prolactina, să eviţi laptele praf, biberoanele şi enervările cu diverşi consultanţi online în alăptare şi să duci frumos rodul dragostei tale peste drum, unde să stea la sânul unei vecine primitoare (că doar nu era primul reprezentant din familia ta care făcea treaba asta)! Habar nu am ce s-a întâmplat, dar e clar că nişte graniţe închise încă din Grădina Edenului au fost trecute fraudulos, iar acum penitentul îşi încasează pedeapsa, sub forma descoperirii a ce înseamnă să-ţi fi ales perfect nevasta, dar să începi să te temi că e prea frumos totul ca să fie şi adevărat!…

Am evitat să fac cercetări în ceea ce priveşte o posibilă definiţie din proiecţie masculină a verbului „a (se) plânge”… În dicţionarul lor, cuvintele au conotaţii de neînţeles pentru noi şi viceversa, deci… inutil. Ştiţi, de multe ori, când ne lăudăm cu tot ce am reuşit să bifăm peste zi, pare că cităm din jurnalul lui Sisif şi poate de aici o posibilă confuzie… Dar, chiar şi recitate printre văicăreli, se pare că muncile de mame e îndreptăţit anatomico-psihologic, ba chiar şi benefic pentru sănătate, să fie puse pe tapet şi investite cu lacrimi – aşa susţin specialiştii! Cică aşa suntem noi, femeile normale, făcute, aşa e natura noastră: să ne urce şi să ne coboare moralul precum insulina după o savarină! Şi asta ciclic. Ei bine, dacă nimereşti într-un birou de dame în ajun de Lună Plină… poţi pune pariu că se lasă cu şerveţele şi retuş de rimel! Cică motivaţia feminină constă tocmai în viziunea că, atât propria persoană, cât şi lumea din jur, sunt perfectibile! Ori, pe tema asta, ai de comunicat nelimitat în toate reţelele!!! Bărbaţii, din contră, simt siguranţă de sine afirmând în fel şi chip că lumea lor, prin, desigur, merit personal, este deja perfectă, iar a te plânge, chiar şi atunci când există reale probleme, e semn de slăbiciune. Să nu-ţi curgă sânge, deci, căci altminteri te simte tiranozaurul şi vine peste tine în peşteră! Motiv de angoasă pentru masculi, lamentarea e medicament pentru femeie! Aşa îşi descarcă ea grijile, dezamăgirile, frustrările… După care se simte mai bine. „Mult mai bine din nou” – după cum spune un celebru desen animat… Deci, să nu vă prind că vă simţiţi vinovate şi depăşite tehnologic dacă descoperiţi că vă funcţionează supapele! Există şi ediţii limitate de mame şi femei la care ele sunt cam înfundate şi, spre fericirea de moment a consumatorului cu măr la gât, nu prea refulează! Mă abţin să recomand service cu dozare hormonală serică, dar, în schimb, bag un citat din Dr. John Gray, om cu 3-4 facultăţi, care mai de care mai acreditate, consilier în relaţii de cuplu şi descoperitorul adevărului despre provenienţa cosmică diferită a celor două sexe de Homo Sapiens: „Când vălul se prăbuşeşte, este momentul curăţeniei. Fără această curăţenie sau catharsis emoţional, o femeie îşi pierde cu timpul capacitatea de a iubi şi a evolua (…) Prin reprimarea controlată a sentimentelor, natura ei oscilatorie este obstrucţionată şi ea devine treptat lipsită de pasiune”. End of story. … Se pare că înaintaşii noştri cunoşteau acest adevăr psihologic, căci, dacă femeia era temeinic educată încă de acasă să tacă şi să înghită o viaţă de sclavie, ei, bărbaţii, se simţeau datori să-i aducă, fie şi cu câţiva pumni şi îmbrânceli, lacrimile salvatoare de dragoste şi pasiune în cuplu, măcar o dată la câteva zile, când treceau pe acasă să doarmă şi să mănânce! …că pe atunci încă nu se inventaseră crâşmele non-stop… Şi treaba funcţiona, căci iată, bunica, în acest context, numai să se plângă că e greu să creşti copii nu găsea de cuviinţă!

Am stat şi m-am gândit de ce NU s-ar plânge o mamă a zilelor noastre… Am întâlnit şi eu câteva. Dacă nu aveau cumva tot ajutorul din lume pentru a mai respira şi pentru sine din când în când, dacă nu au fost niciodată sunate în toiul unei probe pentru rochia de botez de soţul căruia îi ieşeau ochii prin telefon dar abia i se auzeau vorbele de sub urletele unui plămân de 4 luni „trebuie să vii acasă ACUM!”, dacă nu îşi luau micul dejun la apusul soarelui inclusiv în zilele „de dulce”, dacă nu le stătea coafura ca un pachet de paste „Băneasa cu ou” şi mai ţineau minte să şi răspundă corect la întrebarea „ce profesie aveţi?”… apăi atunci, vă spun că, în cazuistica întâlnită, de mine cel puţin, două puteau fi situaţiile:

1. Copilul din posesie s-a născut cuminte cronic: liniştit, obedient, cu un laringe care nu are nimic de demonstrat lumii şi mai ales vecinilor, genul ăla de copil care te însoţeşte fără cereri suplimentare de-a lungul planificărilor tale complexe de peste zi, care doarme unde-l pui, inclusiv în Parlamentul European, şi care înţelege că trebuie să se împrietenească strâns cu oliţa imediat ce te-ai lins pe bot de îndemnizaţie… copilul care deschide gura la masă fără să trebuiască să-ţi lipeşti tu abţibilduri caraghioase pe nas la fiecare dumicat şi nu-şi înghionteşte frăţiorul mai mic când te întorci cu spatele. Nenorocirea cu oamenii cărora le-a dăruit Doamne-Doamne astfel de urmaşi e că nu pricep în ruptul capului că ăştia-s o excepţie… şi, în general, lucrurile se mai echilibrează la al doilea.

2. În echipa perfectă, dacă copilul nu e cel mai zen, atunci e mumă-sa! Femeia Sfinx, pe care nimic n-o scoate din ale ei – şi foarte bine! – care mototoleşte seara cu satisfacţie îndreptăţită lista cu „to do”-uri îndeplinită până în cele mai mici detalii, fie că-s treburi de-ale casei, fie preocupări estetice sau profesionale, ori, de ce nu, un simplu şi binemeritat spart de seminţe pe aleea din spatele blocului, la umbră, în timp ce cu o mână vorbeşte la telefon şi cu cealaltă hâţână un căruţ, din care nu a observat că tocmai copilul lipseşte; a rămas acasă în ţarc, unde a adormit în timp ce ea dădea cu aspiratorul! Treaba lui, a ratat plimbarea care era programată fix atunci!… Motive să te plângi?! Chiar nu văd.

Bun. Ieri am sunat-o enervată pe maică-mea:

– Auzi, tu de ce nu te plângi că m-ai crescut greu?

Acum? Au trecut 100 de ani (exagerează, vă garantez!), abia dacă mai ţin minte cum te-am născut, natural sau cezariană! Aveam douăj’ de ani!…

– Dar ce făceam eu cât tu erai la muncă, apoi spălai, găteai, măturai frunzele din curte şi făceai stretching la coadă la tacâmuri de pui? Cine mă ştergea la fund, cine îmi umplea linguriţa, cine mă scotea la joacă şi îmi dădea peste mână când făceam un bastonaş mai strâmb?

– Nu ştiu, că erai la creşă şi apoi la grădiniţă. Iar duminica o tăiai din casă cam pentru toată ziua.

– Şi nu-ţi făceai griji? Că mă muşcă vreun câine, vreo căpuşă, că intru-n şoc anafilactic de la vreo înţepătură de albină, că mă răpeşte vreun pedofil, că-mi sparg dinţii dacă mă arunc de pe excavatorul ăla părăsit

– Păi ţi i-ai spart!

– Ştiu!

– că…?

– Auzi, dragă, voi în ziua de azi prea credeţi că viaţa e ca Ştirile de la ora 5!

– Dar ştirile alea chiar sunt adevărate! Copiii cad de la etajul 4 sau le vin şifoniere peste ei pentru că părinţii îi scapă din ochi o secundă fatală!

– Aiurea! Fiecare copil are îngerii lui păzitori! Doar că în ziua de azi nu mai au oamenii credinţă ca pe vremea noastră şi de-aia ne-au părăsit şi îngerii!…

Ce să mai zic… Se pare că la noi în echipă toată lumea a fost al naibii de zen! Dar nu aşa zen ca o mătuşă de-a cincea, care, atunci când şi-a manifestat tradiţional dorinţa să vină să-mi vadă nou-născutul iar eu am avertizat-o că nu am curăţenie bec în casă din cauza copilului prea solicitant, mi-a sărit la gâtul de părinte necondiţional şi neoptativ:

– Şi tu eşti d-aia de crezi c-o să-ţi ridice fie-ta statuie?

– M-aş mulţumi doar să crească echilibrat şi cu nevoile afective satisfăcute… restul e pe planul doi. Mai fac şi eu un pic de ordine cu copilul în manduca, dar…

– Nevoi pe naiba! Copiii cresc! Păi ce-ar mai fi fost să facem şi noi aşa? N-am mai fi realizat nimic în viaţa asta!

Trec rapid în revistă viaţa mătuşii şi nu mă împiedic de nicio realizare, aşa că nu prea înţeleg… dar mă lămureşte fără întârziere:

– Io, dragă, am nişte copii căliţi! Că am ştiut să-i cresc de mici independenţi! Ce-i aia să plângă după fusta ta? Uite, nu e bine că au dispărut căminele alea săptămânale… Vară-ta şi văru-tu acolo au crescut şi sunt oameni pe picioarele lor acuma! Şi să ştii că mă respectă! Vorbim pe Skype săptămânal (Ia uite, vorbiţi tot săptămânal, ca în copilărie…), îmi arată nepoţii… nu pot să vorbesc cu ăia mici că nu ştiu româneşte, dar sunt mândră că i-au crescut tot la fel: au găsit pe unde să-i lase, deşi acolo cam costă, ca ei să înveţe, să facă doctorate, să aibă cariere, să ne ajute şi pe noi când n-om mai putea! Cu puterile lor au realizat totul, nu i-am ţinut noi cu bani! Dar voi acuma, nici nu s-a născut odrasla şi vă şi gândiţi să-i deschideţi … cum îi zice… fond de studii, auzi! Şi muriţi de ciudă dacă nu vă permiteţi să-i daţi la grădiniţă cu piscine ca să facă înot zilnic… fiţe şi prostii şi vă complicaţi viaţa aiurea!

– Dar de ce i-ai dat la săptămânal, mătuşă, că lucraţi doar 8 ore pe zi atunci, nu 10-12 câte se lucrează acum?

– Dragă, eu, ca femeie, aveam o casă de întreţinut, ca profesoară, veneam acasă cu extemporale de corectat, unchi-tău mai facea după serviciu câte-o lucrărică particulară, că visam şi noi să ne luăm o Dacie 1300… şi mâncam numai iaurt ca să punem bani deoparte, aşa că de ce să sufere şi copiii? Ei acolo primeau mâncare bună şi erau îngrijiţi… Ai senzaţia că socialismul se clădeşte cu manduca pe şold, fătucă??? Ha-ha! Noi am ştiut să facem sacrificii, să luptăm, nu ca tineretul din ziua de azi care umblă fără serviciuri şi nu e-n stare să-şi cumpere nici măcar o casă, nu mai zic mobilă şi alte acareturi! şi râde copios din preaplinul experienţei ei bogate şi superioare…

_ Şi v-aţi luat maşină până la urmă? Bănuiesc că da… O mai aveţi?

– Eh… cum păcatele să reziste treij’ de ani? Hi-hi… Ne-a trebuit atunci, că eram tineri, ne plăcea să ne plimbăm, am văzut şi Transfăgărăşanul şi Mănăstirile din Moldova… Avem amintiri frumoase, să ştii!

– Daaah, ştiu… numai bune de povestit nepoţilor la gura sobei…

***

…Dragelor, mă chinui de multe zile să finalizez acest articol, sau ce-o fi el… Fiindcă nu mi-am putut da seama ce fel de final cere… Şi, pentru că între timp mi-am luat o doză tristă de realitate din cauză că un roşu în gât şi-a dat întâlnire cu o tuse şi cu o dublă erupţie de măsele, o să vă servesc nişte concluzii cărora le-a căzut amuzamentul precum firele de păr din capul leuzei, aşa ca să priceapă şi cine n-a citit printre rândurile de până acum:

1. Pe vremea bunicii femeile nu deschideau gura. Punct. Se plângeau în ele şi mureau mai de tinere decât ar fi fost cazul şi, la cât de grea era viaţa lor, probabil că a spăla scutece era aspectul cel mai comod! Propria mea bunică şi-a născut copiii în timpul războiului şi crizei de după şi, într-adevăr, nu am auzit-o plângându-se retroactiv din proprie iniţiativă! Doar când am stat eu de vorbă cu ea, adult fiind, şi-a descărcat desaga amintirilor… Poate s-ar plânge mai mult bunicile noastre dacă ar avea cine să se intereseze de tinereţea lor, de sentimentele lor… zic şi eu. Noi azi ne plângem fiindcă… putem. Fiindcă avem o voce. Şi fiindcă, mulţumim lui Dumnezeu, măcar taţii tineri, dintre bărbaţi, au început să o recepţioneze şi să o ia în serios, implicându-se mai mult ca oricând în istorie în îngrijirea celor mici! Deci ne plângem pentru că ne merge, na! Şi ceea ce obţinem merită toată sclifoseala şi cicăleala, poftim! E felul nostru de a face, târziu, „educaţie” unor cetăţeni ale căror mame nu s-au plâns la timp! Mă rog, asta dacă avem cu cine! Poate că peste una – două generaţii, nu va mai fi nevoie de văicăreli, poate părinţii de ambele sexe vor fi învăţând să conlucreze mai eficient şi mai echilibrat. Vă rog, domnilor, să n-o mai aud p-aia cu „noi muncim din greu să aducem bani acasă şi clienţii ne fac nervii franjuri 10 ore pe zi şi tot voi, stând acasă cu copiii şi cu tehnologie la nas, vă plângeţi!”. Nimic nu mi-aş dori mai mult decât ca seara, când îmi vine soţul acasă de la muncă iar eu deja văd buline mov, să facem schimb: el să preia baby-sitting-ul, iar eu să mă ocup măcar un sfert din timp, comparativ cu el, de viaţa mea profesională. De clienţii mei dificili… Din păcate, când mă sună pe mine clienţii, ori nu pot vorbi fiindcă doarme copilul, ori îmi împănez discuţia cea altminteri foarte formală cu ei cu paranteze de genul „te rog, nu-i scoate pisicii dinţii!”, „scoate hârtia igienică din gură… sau măcar bagă mai puţină!”, „hotărăşte-te dacă vomiţi sau faci caca, că mi-e greu cu amândouă odată şi cu telefonul la ureche!”, „nu mă pot juca cu mingea acum, trebuie să notez ceva, poţi să spargi vitrina singură, dacă vrei”… Cât de dificili ar trebui să fie oamenii de la celălalt capăt al firului ca să se ridice măcar la nivelul unui atât de dificil prestator???…

2. Venirea pe lume a celor mai mulţi dintre noi, părinţii de acum, nu a fost planificată de către mamele noastre. Ca sa nu zic „dorită”. Aşa că nu le-a fost greu să ne dea cu „cry it out”, că aşa era la modă în educaţia tovărăşească, să ne culce din prima noapte singuri în camera dată de Partid, cu biberonul cu formulă, să ne deporteze la creşă sau bunici, să ne lase singuri acasă cu cheia de gât, să nu ne ia în braţe, să nu ne ia în seamă, să ne administreze câte-o bătaie cu cureaua după şedinţele cu părinţii în care aflau că nu am fost cuminţi şi am primit vreo două joarde peste picioare şi de la directorul şcolii! Păi… îmi cer umile scuze: TOT ELE AR FI TREBUIT SĂ SE PLÂNGĂ???… Nu că nu ar face-o şi în ziua de azi dacă le dai ocazia:

“- Ce să fac, mi-e atât de greaţă de la sarcină, încât de două zile nu m-am putut duce la serviciu!

– Nu are cum să-ţi fie mai greaţă decât mi-a fost mie, dragă! Am vomat până în ultima zi şi tot până în ultima zi m-am dus la muncă! A, şi lucram de noapte! Şi în mediu toxic! Am vomitat şi după. Mai vomit şi acum!”

“- Mamă, am contracţii, trebuie să stau în pat, dar aş avea nevoie de un pic de ajutor prin casă… câteva ore doar…

– Hm! Dar pe mine cine m-o fi ajutat? Că de-aia te-am şi născut la 7 luni, că m-au apucat durerile facerii în timp ce mutam şifonierul singură, după ce am zugrăvit tot apartamentul!”

“- Doamne, ce colici poate avea copilul ăsta! De două luni nu dormim mai mult de 2 ore pe noapte!

– Pfoaaa, păi tu te plângi? Ce mi-ar fi plăcut să te poţi auzi cât ai mai plâns tu!… Nu te opreai decât cu ceai de tei!”

Nu judec oamenii de atunci, nici măcar vremurile, ci poate doar pe cei ce nu văd că meseria de părinte are acum alte coordonate. Azi, copiii mămicilor online-plângăcioase sunt visaţi şi adoraţi încă dinainte de concepţie… Sunt ceruţi la sân imediat ce s-au născut, familia întreagă doarme cu ei în cameră la maternitate şi acasă, sunt purtaţi în braţe ca în Africa, sunt hrăniţi bio, sunt duşi la ateliere pentru toddleri, lumea îşi face program dupa dorinţele lor, sunt puşi pe primul plan şi asta înseamnă că li se oferă maximum din tot ce poate fizic, sufleteşte, nervos şi… financiar o pereche de părinţi! Pentru o mamă, mai ales, mai înseamnă şi forţarea limitelor, până într-acolo încât dragostea şi sacrificiul matern se iau de păr cu instinctul ei de conservare, care vrea să mai facă şi baie, să sară peste mai puţine mic-dejunuri şi să întrunească şi limita inferioară, obligatorie pentru homeostazie, de 3 cicluri de somn pe noapte… Şi dacă asta încă nu seamană a dramă, personal am descoperit un conflict interior de nerezolvat şi imposibil de minimizat, ce mă face client fidel al vopselelor de păr: de câte ori copilul mă cere pe mine exclusiv (dreptul lui, până la urmă!) şi mă ţine pentru câte-o vreme „prizonieră” în dulcea noastră interdependenţă, simt cum armăsarii potenţialului meu socio-profesional scurmă nervos cu copita-n praf şi fornăie frustraţi… pentru ca, pe de altă parte, de fiecare dată când mă mai strecor fraudulos din casă spre a-mi manifesta „talanţii”… să mă simt eu însămi ruptă dintr-un întreg şi vinovată de a fi răpit copilului meu câteva ore de dragoste şi atenţie maternă de neînlocuit! Tot timpul mi-e dor de ceva… Femeia şi mama n-au loc în corpul meu simultan, nu ştiu cum păcatele… Presimt că sufletul şi mintea mea se vor lupta veşnic în golul ăsta trist şi cu PH sângeriu din stomacul meu! Cât mi-aş fi dorit să se plângă şi mama de golul ăsta… Aş fi înţeles poate ce mă aşteaptă, mi-aş fi ajustat planurile, mi-aş fi acceptat soarta ante factum ca pe ceva firesc… Aş fi renunţat la luptă, m-aş fi consolat, aş fi pus bani deoparte… Glumesc. Cert e însă că trăim alte timpuri, avem alte informaţii, din surse globalizate, alte aşteptări de la noi, viaţa e infinit mai complexă. Sub regimul comunist nu existau aspiraţii, nu existau alternative, aproape că nici pericole. Instituţiile statului, locative, medicale, de educaţie etc. îţi preluau viaţa, familia, copiii, timpul, gândurile, cartea de muncă… şi tu ştiai că pentru toate exista un scenariu şi personal pregătit să facă faţă! Toată lumea avea aceleaşi şanse, puse pe tavă. Pentru ce să te zbaţi, să te sacrifici, să te plângi? În plus, copiii erau făcuţi de… nişte alţi copii. La douăzeci şi puţin de ani, părinţii noştri aveau copii! Oare cât conştientizau din tot ce înseamnă această uriaşă responsabilitate?! Astăzi, avem atât de multe primipare trecute de treizeci de ani!… Probabil că simţim că ne este greu tocmai pentru că am fost copii într-o lume şi am devenit părinţi în alta, aflate la distanţă interstelară! Poate tocmai sfatul mamelor noastre ne lipseşte! În toată istoria, copiii s-au crescut în familiile extinse, cu bunici, mătuşi şi alte rubedenii. Azi mai există prea puţini oameni trecuţi de 50 de ani care să-şi poată adapta experienţa de părinţi la prezentul nepoţilor… şi e mai linişte în familiile în care bunicii se implică mai puţin… Presupun că e clar că ştiu că există şi excepţii…

3. Copiii sunt, de departe, opera de adevărată artă a vieţii unui om: o muncă a sufletului, trupului şi spiritului întinsă pe decenii, o şcoală şi un examen, o oglindă a Raiului pe care îl manifestăm sau nu… Tot aud că ei merită totul şi că ceea ce facem pentru ei li se cuvine (corect până aici) şi nu trebuie denumit sacrificiu, că e cvasi-imoral să te plângi de greutăţi atunci când ai copii, căci fiecare cruce ne vine purificator de la Divinitate!… Aş fi de acord, dacă nu mi-ar răzbate în minte strigăte precum „Zidul rău mă strânge!” şi „Tată, dacă este cu putinţă, îndepărtează de la mine acest pahar!” – şi din care eu înţeleg că dacă nu ai forat până la sânge…. nu iese nici aur! Şi că, da, chiar şi cei mai puternici se plâng la un moment dat! Şi că nu iese diamant până nu tai, nu arunci şi nu şlefuieşti dureros! Şi, dacă încă nu te plângi, înseamnă că încă n-ai dat totul! Că poţi mai mult, că te mai poţi târî încă de o karată – două…

Aşadar, m-aş bucura să aud tot mai mulţi părinţi plângându-se că nu-i uşor să ai copii! Asta nu exclude frumuseţea de a-i avea! Dacă aş fi Dumnezeu, i-aş da pe micuţi doar la licitaţie: „Ia uitaţi ce îngeraş blond şi bucălat! Cine îl doreşte?… Voi, în costume de firmă?… Câte nopţi daţi pe el? …Hm, cam puţin… Altcineva? …Tu, asta coafată! La câte duşuri renunţi?… Ce? Nu e nevoie? Mai vedem noi… Măi, tu ăla cu muşchi, pare că ai anduranţă să stai cu un bebeluş! Ia zi, eşti tare şi de vezică?… Familia Oancea: aţi picat la testul cu urlometrul, aţi transpirat prea mult… dar vă mai dau o şansă… Voi, din grupul ăsta, să mai exersaţi spălatul biberoanelor, că încă vă mişcaţi încet!… Aici ce avem, un grup de posibili tătici? Mă, voi când o să învăţaţi să faceţi cumpărături după o listă simplă?!… Şi nimeni, chiar nimeni nu e în stare să găsească o reţetă de biscuiţi ca lumea fără zahăr?!…”



Citiţi şi

Prima zi de doliu

Bunica se pregătește să plece…

Românii, pe locul doi în topul cheltuitorilor de Crăciun

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
5,704 views

Your tuppence

  1. Millie / 15 December 2015 0:48

    Uite de aia sareau toti de bucurie pe vremuri cand li se nastea baiatul si oftau de mama focului ca aveau fata! In sinea lor stiau si tatii si mamele ca sa fii femeie nu insemna decat un mare chin pe atunci!

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Anca / 21 August 2014 15:50

    Lung, da’ bun!

    Thumb up 3 Thumb down 0
    Reply
  3. Simone / 15 August 2014 18:26

    Una e reactia generatiei de la razboaie (cea cu cate 10-12copii/familie), insa art. se refera la cum si-au crescut copii generatia nascuta atunci care au avut in majoritate cate 2-3 copii/familie). Mamele din anii ’70 au crezut ceea ce le-a spus comunismul (ie. ca o femeie poate fi si mama, si sotie si in fabrici, toate in acelasi timp) ceea ce nu-i f. departe de ceea cer tinerele de azi.:)
    Cu diferenta ca generatia respectiva a avut curaj sa faca cate 2-3copii sanatosi, sa aiba si servicii si familii; generatia actuala de tineri nu are chef de familie, fac abia cate 1copil, de cele mai multe ori nesanatos, cocolosit ca nu dezvolta nici un fel de instinct. Iar in contextul in care urmeaza sa traiasca nu or sa aiba nici o sansa in fata generatiilor africane ori asiatice care cresc acum! In realitate, in spatele preocuparilor ref. la tantre, lipsa banilor/timpului, sanatatea emotionala a copiilor (aia moderni stau oricum cu bonele!)cred ca e de fapt creierul programat sa inhibe reproductia, tot o forma de selectie naturala:)

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 9 Thumb down 0
    Reply
  4. Xelomon / 14 August 2014 11:37

    Doamna, jos palaria!
    E un articol lung si m-a pierdut un pic pe la Luna Plina, dar ce urmeaza dupa merita impartasit multor parinti si bunici.
    Ati sintetizat foarte bine ce era pe vremea aceea a comunismului… Multe lucruri pe care proaspetii bunici nu si le amintesc – tantrumurile, crizele de gelozie, plansul dupa mama – nu le stiu, de fapt, pentru ca nu erau acolo. De partea cu sanatatea emotionala a copilului nu se interesa nimeni. Aveau alte greutati – cum sa nu faca 10 copii fara sa fie prinse…

    Hot debate. What do you think? Thumb up 6 Thumb down 5
    Reply
  5. Simone / 13 August 2014 19:33

    Foarte bine identificat trendul, Renata! Mai e insa o categorie a mamelor singure (sa fie astea mamele care refuza sa se adapteze functiilor din dotare de care vorbesti?!)! Jeipers, ce-a evoluat societatea romaneasca!!

    nb: textul e prea lung, obliga la gandit!:)
    Stabat mater dolorosa
    quae morebat et dolebat
    et tremebat cum videbat
    Nati poenas inclyti.

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 9 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro