În 1999, Iulia Arsintescu îi lua primul interviu, în exclusivitate, Dorei Stănescu, soția lui Nichita Stănescu. Iată mai jos un fragment.
“În momentul când am hotărât să rămânem împreună eram exact “jumătatea” lui. Eu am împlinit 23 de ani şi el 46. Singura dată când se putea, pe urmă nu s-ar mai fi potrivit.”, povesteşte în unul din rarele interviuri pe care le-a dat Dora Stănescu, a treia şi ultima soţie a lui Nichita Stănescu. Printre detaliile întâlnirii şi întâmplării dintre cei doi, este el, poetul, omul, un spirit boem, prietenos şi sufletist, vesel şi deloc morocănos, spontan, capricios şi răsfăţat de toţi, pasionat de vodcă şi femei, legat, obsedat şi iubit de cuvânt, cuvinte. Un Nichita care te cucereşte cu fiecare mişcare şi vorbă, gând copilăresc, inima lui mare. O poveste de iubire ce a izbucnit intens şi a rămas dincolo de timp, de viaţă.
Cum v-aţi cunoscut?
E o poveste care implică şi generaţia optzecistă – pe Coşovei, Iaru, Stratan… Eram colegi, ei erau vedetele facultăţii. Încă nu se lansaseră, de abia începeau să publice prin câte o revistă, dar se întâlneau plini de entuziasm şi-şi citeau unii altora poeziile, făceau planuri. Traian T. Coşovei, singurul dintre toţi care-l cunoscuse pe Nichita, se necăjea că pierdea mereu în faţa mea la badminton – eram campioană universitară! Aşa că într-o zi, ca să-şi ia revanşa şi să-mi arate că are şi el atuurile lui, m-a invitat să merg la Nichita. Ne-am dus mai mulţi: noi doi, Iaru, Stratan… Dar probabil că Nichita uitase de întâlnirea cu Traian şi în nici un caz nu se aştepta la cinci oaspeţi. A apărut la uşă destul de încurcat, mi s-a părut că-l deranjam şi fata bine-crescută din mine s-a simţit tare stânjenită, adică, uite, deranjăm omul… “Intraţi odată!” ne-a zis. Au început să-şi citească poemele… A durat o după-amiază întreagă.
Tu scriai poezii?
Nu, culmea! Când au terminat toţi, Nichita mi-a zis “Hai, citeşte şi tu”. “Eu nu scriu”, i-am spus. “Atunci de ce-ai venit?” s-a răstit el, speriindu-mă şi mai tare. În ziua aceea n-a vrut să mă creadă, nu înţelegea de ce ar veni cineva la el dacă nu scrie poezii. Când să plecăm, Nichita a zis “M-aţi obosit şi acum mă lăsaţi singur?! Plecaţi pe rând, din sfert în sfert de oră. Şi ea – adică eu – pleacă ultima”. Au plecat pe rând şi, după ce a trecut şi ultimul sfert de oră, când să ies, Nichita s-a apucat să-mi dicteze un poem: “Mă uitam absent la nu ştiu ce / Desigur în spatele meu ningea / O fugă de iepuri lăsase urme pe câmp / Fără de arme fiind, Doamne, / cum am putut să stârnesc atâta groază!” M-a îngrozit şi pe mine, pentru că mi-a dictat poezia urlând.
Era violent?
În nici un caz, se răsfăţa! Dar eu nu ştiam încă… Am mai stat, mai venise nişte lume şi, la un moment dat, s-a întors Iaru, care a zis că şi-a uitat poemele şi pe Dora. Multă vreme Nichita i-a purtat un fel de pică lui Florin pentru că s-a întors să mă ia de lângă el. Când am plecat, mi-a spus “Să ştii că tu o să fii nevasta mea!”
Şi a doua întâlnire? Cum v-aţi apropiat?
A doua întâlnire a fost şi mai frumoasă. În ziua când fuseserăm cu toţii la el, ne povestise că trebuia să plece la Cluj, la un colocviu al poeţilor. Totuşi, când ne-am despărţit, mă făcuse să-i promit că trec peste două zile, dimineaţa, să-l vizitez. Aşa că peste două zile, conştiincioasă, sunam la el la uşă, convinsă că e la Cluj. Dacă n-aş fi fost sigură că e plecat, cred că nu m-aş fi dus, dar aşa aveam ocazia să-mi împac conştiinţa şi să scap şi de întâlnire. Mă cam speriase. Am sunat liniştită şi mă pregăteam să plec, convinsă că nu-i acasă. Când colo, văd că se deschide uşa! M-a invitat înăuntru şi m-a aşezat la masa rotundă unde stăteau de obicei prietenii.
Mă simţeam foarte stânjenită şi foarte crispată. Eram prima oară singuri. Nu ştiam ce să fac, cum să mă port. Pe masă era o farfurie cu fursecuri. Nichita fuma şi se plimba prin cameră, ieşea pe balcon, se întorcea, iar ieşea, şi nu scotea o vorbă. Era absolut neobişnuit, data trecută vorbise tot timpul! Din când în când, între două ţigări, spunea doar “mai ia un fursec”, iar eu ziceam “mulţumesc”. A trecut aşa vreo oră. La un moment dat a trebuit să rupă tăcerea, tensiunea ajunsese de nesuportat. “Ştii ce mi s-a întâmplat?” a zis. “Am ajuns aseară la Cluj şi mi-am adus aminte că azi trebuie să mă întâlnesc cu tine. Aşa că m-am suit în tren şi m-am întors în Bucureşti.” Sosise în zori şi cumpărase fursecurile de lângă gară…
Pe urmă mi-a spus un lucru incredibil, ca-n romanţe, pe care n-aş fi crezut niciodată că-l poate rosti un poet de talia lui: “Când m-am gândit zilele astea la tine, parcă mi s-a răsucit un cuţit în inimă.” Poţi să crezi că Nichita a fost în stare să producă o asemenea frază?! Era foarte sincer şi emoţionat ca un licean, nu-i păsa cum sună. În momentul acela m-a dat gata. Atunci m-am îndrăgostit de el! Şi nu cred că premeditase nimic!
De ce avea nevoie de atâta lume în jur?
Mai degrabă ceilalţi aveau nevoie de el, iar el avea nevoie să dăruiască, să ofere. Orice: pe sine, poezie, încurajări. Nichita a optat foarte clar pentru viaţa pe care a trăit-o şi nu s-a mulţumit cu jumătăţi de măsură, cum ni se întâmplă nouă, oamenilor obişnuiţi. El a optat total pentru poezie, neglijându-şi viaţa de familie, disciplina zilnică, sănătatea. Dar a fost o alegere conştientă şi asumată. Nu şi-a construit un personaj, era un personaj. Şi a trăit risipind din fiinţa lui. Nu putea altfel.
Interviul integral îl găsiți aici.
Citiţi şi
Ieșirea din turmă – încă o pledoarie pentru o viață off-line.
