Să te caţeri pe ele…

Ana Barton

25 November 2013

După ce povestirăm săptămâna trecută cum e cu genţile noastre cele fizice, dar mai ales cu alea sufleteşti, am rămas cu un sentiment de şira spinării: nu te deşală greutatea, ci tensiunea încărcăturii. Aşa c-am schimbat geanta, cu una sănătoasă şi vânătorească. Miroase a tăbăcărie de pe timpuri şi-a bunic râzător în zi de sărbătoare.

De-azi ‘nainte, avem gând nou, şi anume cine sunt oamenii extraordinari şi necunoscuţi de lumea mare ori mai puţin cunoscuţi, oameni care şi-au făcut lăcaş în minţile şi-n inimile noastre. Pentru că fiecare dintre noi are propriul lui răboj în carne, necicatrizabil dintr-o mare şi veşnică fericire, unde-şi ţine incrustate bătăile de suflet care s-au născut din dragoste, admiraţie, intimidare sau cine ştie ce alte emoţii albe în faţa unor oameni, indiferent cine-au fost ei.

 Era destul de în vârstă când l-am cunoscut eu. Unul dintre pictorii noştri naivi. Un domn mărunţel, hâtru şi curtenitor. Stăteam de vorbă câteva ore pe zi. De la el ştiu de Rousseau Vameşul şi tot el m-a-ndrăgostit de pictura naivă. Acum, când vă scriu eu, el nu mai trăieşte. Îmi amintesc şi de ceaiurile noastre şi de covrigii calzi în iarnă, de ochelarii lui cu rame groase şi de mersul săltăreţ, în blugi bătrâni.

Mi-a fost drag de omul ăsta şi-am iubit femeile nude şi zănatice, aruncate pe câte-un ciob de lună, din tablourile lui. Într-o după-amiază, se-ntunecase deja, în expoziţia unde-am stat amândoi două săptămâni, a intrat o fată foarte înaltă. Nici eu nu mi-s vreo minionă, dar pe lângă ea păream o juma’ de  jambieră. Şi-a stat fata şi s-a tot uitat la lucrările domnului V., iar el s-a ridicat de pe fotoliu de cum a observat-o, s-a dus ţintă la ea şi-au intrat în vorbă. Îi povestea şi-i povestea… Arătau amuzant alături, ea fiind de-adevăratelea de două ori mai înaltă decât el.

Apoi, fata a plecat şi-am rămas noi doi. El s-a uitat la mine pe deasupra ochelarilor şi mi-a zis: „Nu mai râde, fata moşului, că asta-i slăbiciunea mea cea mare. Sunt înnebunit după femeile foarte înalte, deşi n-am niciodată parte de ele, că uite-mă că-s mic cât degetarul maichii-mari. Numai că ştii ceva? Le iubesc pe deşiratele astea, mi se par cele mai frumoase de pe faţa pământului, îmi imaginez cum te caţeri pe ele ca pe copaci…“

Şi-aşa, mai mult copchil cum eram eu atunci, am înţeles dintr-o vorbă a acestui om că nu ai cum vreodată să te-aşezi de-a curmezişul preferinţelor, aşa că cinstită şi sănătoasă treabă e să ţi le afli şi să ţi le porţi cu bucurie la rever.



Citiţi şi

Unde dispar iubitele după căsătorie

Trebuie să încetez, trebuie să nu mă mai gândesc la Zelda

De ce bărbații au nevoie de trei femei și nu doar de una

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
503 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro