Sarea în bucate

Camelia Păduraru

16 June 2011

Trăiam, acum vreo două săptămâni, una din acele perioade când autodisciplina escaladează şi ajunge la cote impunătoare de restricţii şi reguli, mergând de mână cu o motivaţie şi un spirit al martiriului suficient de consistente, împinse până în pânzele albe ale excesului de zel. Pentru propriul bine, fireşte, făcem o aşa-zisă cură pentru detoxificare, alcalinizare, purificare. Mai exact, renunţare. La zahăr, procesat sau natural, nu conta. La cereale, la drojdii, la orice fel de semipreparat. De bun simţ, s-ar putea spune. Şi la cărnuri, e încă ok. Dar şi la cafeină, condimente, o parte din seminţe, lactate şi ouă – ce viaţă e asta? Ce mai rămâne? Ah, da, vegetalele! Verdeţurile, că tot e sezon. Aşa că hai cu veggies la înaintare!

Morcov dimineaţa, broccoli fiert la prânz, salată seara şi sport undeva între. Trec o zi, două, trei, o săptămână, ajung la un moment dat la o cină cu prietenii şi cu foamea ce-şi revendica drepturile, în faţa unei porţii atent alese din lista celor “permise”. Observându-mă în plin elan al inundării mixului de crudităţi cu sare, unul dintre ei mă surprinde ca de nicăieri cu întrebarea: ce-ţi lipseşte? Păi, cum adică ce? Sare! Gust! Sau să fie şi altceva? Ce contează? Căci degeaba străduieli dietetice dacă le asezonez cu sare, nu? Plus că excesul dăunează grav sănătăţii. Deci ce mă fac, tai şi sarea de pe listă, right?

Ei bine, nu. Iar între timp, poate îmi vine şi restul minţii la cap şi îmi reamintesc ce mecanism inteligent e corpul ăsta şi cum ştie el mai bine decât oricine şi mai ales orice (a se citi dietă, program de purificare sau conştientizare la nivel social asupra efectelor nocive ale…) de ce are nevoie pentru a-i fi bine. Treaba mea nu este decât să-l ascult şi să-i găsesc cele mai bune surse de aprovizionare.

Sarea de masă

Când vine vorba de sare, cea care nu-i place corpului este clorura de sodiu, această invenţie modernă, concepută artificial ca să fie albă, curată, fină şi uşor presărabilă. Sarea de masă, ca şi zahărul sau fluorul, a fost odată un nutriment integral şi sănătos, acum dezbrăcat de toate hainele binefacerii şi cosmetizat într-un dezastru pe cale de întâmplare. Procesul de rafinare îi mutilează toate mineralele benefice, lăsând în urmă un conţinut mult mai ridicat de sodiu per granulă şi desfigurându-l într-o ameninţare majoră la starea sănătăţii noastre.

Gram cu gram, nu facem decât să înghiţim sodiu, care acumulat în exces aduce cu sine o mulţime de neplăceri precum retenţia de apă, bătăile neregulate ale inimii sau presiunea arterială ridicată. Mai mult decât atât, sarea este atât de lipsită de substanţe nutritive, încât s-a remarcat că cei care consumă sare albă de masă încep să sufere de boli degenerative precum guşa – provocată de lipsa de iodină din sare, una din cauzele cele mai simplu de prevenit ale retardării mentale.

Sarea de mare

Şi dacă tot este sarea în exces atât de nocivă, ce-ar fi să ne întrebăm cum de peştii nu se îmbolnăvesc niciodată decât în mediul poluat de pe coastele apelor? Un fermier din Nebraska a făcut-o la modul serios şi a scris apoi şi o carte intitulată Sea Energy Agriculture. Ce a experimentat?

  • Apa de mare, considerată sângele planetei, alături de sângele uman şi sângele plantelor, clorofila, au aceeaşi compoziţie chimică, aceleaşi elemente, în aceeaşi măsură şi în aceeaşi ordine, cu excepţia faptului că baza lor este diferită: magneziu pentru clorofilă, sodiu pentru sarea de mare şi fier pentru sângele uman.
  • Analizând în laborator particule din glanda pituitară a unei balene de 60 de ani şi a puiului ei nou-născut, a observat că ţesutul avea aceeaşi componenţă, ceea ce înseamnă că peştii trăiesc într-o fântână a tinereţii, rămânând sănătoşi până când coordonatele genetice le decid sfârşitul.
  • Irigând plantele, fructele şi legumele cu apă de mare diluată, apoi hrănind cu ele animalele, a obţinut rezultate uimitoare: tipuri de şoareci care sufereau de cancer inoculat genetic au început să se vindece de la sine primind o nutriţie completă. Via apă de mare, da.

Forma de sare pe care corpul este conceput să o utilizeze se echilibrează singură şi conţine aproximativ 90 de minerale. Magneziul, calciul, potasiul şi bromura sunt doar câteva pe care nu le obţinem din sarea de masă, ele fiind complet distruse de procesarea la temperaturi înalte. Apa de mare, fiind colectată pe tăvi imese, se evaporă la soare, sarea astfel rezultată neavând nevoie de rafinare şi prin urmare conţinând mai multe minerale şi mai puţin sodiu.

Sarea de Himalaya

Iar în cazul în care şi sarea de mare devine suspectă de poluare sau alterare, avem la dispoziţie cristalul roziu de sare Himalaya ce conţine un spectru de 84 de minerale din cele aproximativ 92 care se găsesc în corpul omenesc. Extras din minele dintre valea Indusului şi Munţii Himalaya, pe teritoriul Pakistanului de azi, este depozitat în inima muntelui sub forma unor cristale pure şi naturale, cele mai eficiente căi de purificare, detoxifiere şi ionizare cunoscute până în zilele noastre.

În final, având la dispoziţie aceste opţiuni de alimentare a înţeleptului nostru prieten numit corp cu cele necesare bunului trai, poate ar fi o idee să ne reamintim şi variile pofte de gustări sărate, junk food sau chiar dulciuri care ne încearcă adesea şi în realitate nu sunt altceva decât nevoi de sare integrală pe care nu le recunoaştem. Atunci când îi lipsesc minerale, corpul induce dorinţa de a consuma mai mult, ceea ce se poate traduce în mod greşit la nivelul creierului ca fiind poftă. şi fără pledoarii suplimentare pentru drobul de sare de pe sobă, eu mă întreb acum:

Ce-ar fi să ne dăm atenţie corpului mai des? Oare ce ne-ar spune?

Citiţi şi

De ce nu sunt şi eu suplă, liberă la dulciuri şi fericită?

Ce să mănânci în timpul ciclului (şi ce nu)

Nu ar trebui să o mănânci singură

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
4,519 views

Your tuppence

  1. Vivi / 23 June 2011 23:05

    Adevarul e ca in primele luni de gravidie aveam o pofta nebuna de lapte, eu care nu ma prea omoram cu lactatele sub nici o forma. Doctorul mi-a explicat mai apoi ca am carente de calciu si din cauza asta organismul cerea lapte. 🙂

    Thumb up 0 Thumb down 1
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro