Satana cel tăcut și blând

Mihai Maxim

18 October 2013

Să fi avut vreo 10 ani când l-am cunoscut pe Satana. Ei, nu vă cruciți, că nu e personajul cu coarne, la care v-ați gândit deja. Nici pomeneală! Satana era porecla țiganului șui, îmbrăcat sărăcăcios, ale cărui haine aveau niște buzunare în care ar fi încăput cu ușurință chiar și o sticlă de un kil, fără să se observe.

Stătea rezemat de stâlpul porții noastre, așteptând.

Bunicul murise în preajma Paștelui, când toți ai casei erau în buiestru. Fiecare avea ceva de făcut, iar mie, mezinului casei,  îmi revenea sarcina să fac curat. Spălatul podelelor cu peria de paie și cu sodă, bătutul țoalelor și covoarelor. Apoi, așezatul lor după ce toate podelele erau perfect uscate. Asta în timp ce surorile mai mari curățau dulapurile, aranjându-le la loc, așezând hârtie proaspătă, după ce hainele se vor fi aerisit suficient. Iar asta însemna să mătur din nou după ele și, uneori, să reiau spălatul podelelor. Porția mea de curățenie îmi mânca o zi întreaga din vacanță, uneori chiar și două. Era pedeapsa supremă pe care o repetam deja, an de an.

Mama nu mai prididea cu gătitul, ajutată ca întotdeauna de Anica. Anica era uscată ca o prună, cu țâfne și se abțiguia bine în preajma sărbătorilor. Altfel, o femeie săritoare care ne crescuse pe toți, de când ne știam. Puteam spune, fără să greșim, că Anica era ca un membru al familiei, deși muncea la noi cu ziua.

Anica intrase de dimineață în camera bunicului. Ca niciodată, bunicul întârzia la masa de dimineață. Și avea la treburi de făcut, că îți lua o bună bucată de vreme numai să le înșiri. Avea de făcut focul la cuptorul de pâine, din curte. După ce cuptiorul, cum îi zicea el, era bine încins, aducea păștile și cozonacii ce stăteau cuminți în tăvile mari, așteptând la căldură, să le vină rândul. Apoi, urma pâinea. De abia după aceea ațâța din nou focul, aștepta iarăși să se încingă cuptiorul, dădea jarul afară și lua la rând tot ceea ce-i aduceau vecinii. Treabă cu schepsis.

Doar că în dimineața aceea bunicul dormea mai mult. Așa că Anica intrase valvârtej la el în cameră, să îl ia la rost. Unde se mai pomenise să doarmă așa de mult? Anica făcuse câțiva pași înapoi, strigând la mama. Paștele din acel an avea să aibă altă semnificație. Iar pregătirile aveau de-acum, o cu totul altă turnură.  Așa că toată casa, după ce se trecuse de faza cu jalea, avea să se pregătească pentru înmormântarea bunicului.

Sosiseră toate cele comandate în grabă. Trebuiau să fie 40 de colaci mari şi zece coşărci de colăcei. Pentru pomană. Pe urmă, doi colaci mari-mari,  pentru preot şi dascăl, colacii mijlocii pentru cei ai casei şi pentru oamenii care duc tărgile cu pomeni, pentru punţi…

Iar eu scăpasem anul acela de corvoada obișnuită. Cel puțin, pentru moment. Amânarea corvoadei, oricât de mică, era privită de mine ca un real succes. Iar singurul meu gând era la strachina de lut, plină cu orez cu lapte pudrat cu scorțișoară, pe care aveam să o primesc la întoarcerea de la cimitir. Durerea pierderii bunicului avea să vină cu mult mai târziu.

Așa că, îmbuibat de gândurile mele vinovate, despre chiul și umflarea burții, am ieșit la poartă să văd dacă vine popa. La poartă stătea însuși Satana. Mic, negru, urâcios. M-am tras doi pași înapoi, atât cât să fiu sigur că sunt înăuntrul curții. De unde am început să îl izgonesc. Îi repetam întruna să plece, să meargă la muncă, nu să cerșească de la oameni sărmani, ca noi. Că și eu, mic cum eram, munceam.

Satana stătea fără să clipească din ochii săi de culoarea cenușii, privindu-mă fix, cu o candoare care mă făcea să mă rușinez de tot noianul meu de invective. Tata se apropiase, m-a luat de după umeri și m-a admonestat așa cum nu o mai făcuse niciodată. Între timp, sosiseră popa, dascălul și tot alaiul de vecini și calicimea din mahala. Convoiul urmă să se pună în mișcare.

Tata îl chemase pe țigan în curte, zicându-i cu blândețe:

– Hai, măi Gheorghe, că a venit timpul.

Satana prinse crucea încinsă cu un ștergar, așezându-se în fruntea alaiului ce venea după el, orînduindu-i pe toți ca un adevărat maestru de ceremonii. Lumea îl asculta, iar blândul Satana își dovedise pe deplin rostul. Doar eu mă simțeam ca băiețelul din „Muc cel mic“, după ce fusese certat.

Multe am uitat odată cu trecerea anilor. Dar zâmbetul acela candid şi tăcerea îngăduitoare a lui Satana aveau să mă mustre peste ani.

Citiţi şi

Așa te iubesc primăvara

Iubita, hai că mai vorbim, trebuie să fac acum ceva urgent. Te pup, pa, pa!

Tommy Hilfiger își vinde casa

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
900 views

Your tuppence

  1. Anca / 2 October 2016 10:24

    o privire, un zambet, un gest…
    oricare dintre ele, te poate urmari toata viata. si ai mereu sentimentul ca te acuza.

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Nu strigaţi la ei și nu-i bateţi | Catchy / 21 October 2013 12:06

    […] ai mei, şi cum m-au determinat să fac ce credeau ei că e mai bine pentru mine. La cum a strigat tata la mine, pentru că era speriat că mi s-ar fi putut întâmpla ceva… şi cât de tare m-a […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  3. Stefania / 20 October 2013 19:13

    Prima oara cand va citesc si o fac cu mult drag.

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro