Scaunul singurătăţii

Catchy

7 May 2016

Se aşezase pe scaun fără să vrea. Pur şi simplu i se înmuiaseră genunchii. Ploua de dimineaţă în ritmul ploilor care n-au de gând să se oprească prea curând. Ploua ca pentru totdeauna. Era prima zi din lungul şir al zilelor de singurătate care-l aşteptau. După 40 de ani în care nu se trezise niciodată singur, acum îl trezise tăcerea. Casa tăcea fără ostilitate, dar şi fără speranţă.

Niciunul dintre zgomotele familiare nu mai tulbura tăcerea. Doar sunetul ploii, monoton, neîntrerupt îi spunea că nu mai doarme, că nu e un vis, că s-a deşteptat în prima zi fără Ea. Agitaţia înmormântării, alergătura, tot felul de hârtii de semnat, toate astea nu-i dăduseră voie să se gândească. Doar uneori, realitatea ca un junghi ascuţit îi străpungea creierul, cu o cumplită senzaţie. Dura însă puţin, pentru că mereu cineva îl întreba ceva, îi cerea ceva sau căuta ceva. Şi trebuia să răspundă pentru că nu mai avea cine s-o facă în locul lui. Patruzeci de ani răspunsese Ea, ştiuse Ea, făcuse singură totul pentru că erau de acord fără să se mai consulte unul cu altul. Acum Ea nu mai era. Înainte să răspundă la orice întrebare trăia câteva clipe de uimire, îi tot venea să le spună s-o întrebe. Apoi urma junghiul acela pe care i-l dădea realitatea, faptul ca nu mai era.

Altfel crezuse ca va fi totul. Îşi imaginase mereu o bătrâneţe lungă, ei amândoi vorbind de toate, ca întotdeauna, pe banca din grădină, privind cerul şi mirosind florile puse de ei. Dar n-a fost să fie aşa. Ea s-a dus brusc, fără veste, fără să-i dea timp să se pregătească. L-a lăsat pentru prima dată singur, dar definitiv.

singurătate

Fata pregătise totul, fusese ca mama ei – rapidă, eficientă, discretă. Era mândru de ea, dar ceva îl durea totuşi. Resimţi din nou acut singurătatea! Dacă ar fi putut să povestească, să vorbească cu Ea despre tot iureşul care le dăduse viaţa peste cap în ultimele trei zile! Dar cum să vorbeşti cu cineva despre înmormântarea lui?!

„Şi de ce să nu vorbesc, dacă aşa am făcut toată viaţa?!” Se ridică hotărât. Pe un raft al bibliotecii era o poză mică a Ei, de acum câţiva ani. Îşi făcea fotografii atât de rar! Pe asta o salvase el cu orice preţ de la coşul de gunoi. Puse fotografia pe măsuţă şi se aşeză pe canapea, în partea dreaptă, din obişnuinţă. Dar în stânga nu se mai aşeza nimeni! Şi nici nu se va mai aşeza! Mâinile îi căzură din umeri, săgetate de o durere care răspundea în clavicule. Privea chipul ştiut şi începu să se confeseze în gând. Soţul acesta al fetei lor, de care fuseseră atât de mândri, era un tip posac. La fiecare lucru care trebuia cumpărat întreba de două şi chiar de trei ori dacă e necesar. La sicriu a fost un întreg conciliabul. Nu era de acord în ruptul capului cu un sicriu dintr-un lemn bun. Avusese îndrăzneala să le spună, lui şi fetei, că nu vede ce rost are. A vrut un sicriu ieftin, meschin. Iar el ar fi urmat să îngroape în sicriul acela pe singura fiinţă de care fusese legat toată viaţa lui. Fata era stingherită, se vedea că-i vine greu, că pe lângă durerea de a-şi pierde mama, trebuia să mai îndure şi disputa lor.

Norocul a fost tot Ea, cea care nu mai era ca să aplaneze, să îmbuneze, să aducă zâmbet şi iertare pe chipul lui. Cu ani în urmă îl convinsese – îşi aminti cât de greu şi două lacrimi mari alunecară spre bărbia ţepoasă, albită – să facă fiecare câte o asigurare de înmormântare. Ca să nu aducă fetei nicio cheltuială, să-i îngroape pe amândoi onorabil, dar să nu-şi cheltuiască banii ei şi ai bărbatului ei. Şi acum, având banii aceia pe care atât îi hulise, avusese glas să spună ce vrea şi cum vrea să fie înmormântarea. Iar celălalt tăcuse, rămas fără replică. Citea dezaprobarea în ochii lui, dar atât.

Avea şi el banii lui pe un alt contract. Când se va duce, cât mai repede pentru că nu ştia şi nu voia să trăiască singur, nu va fi nevoie de vreun ban de la acest ginere al lor de care nu mai aveau de ce să fie mulţumiţi.

Ridică ochii de la fotografie spre fereastră şi, prin ceaţa lacrimilor, văzu că se face senin. Un nou gol în stomac. S-ar fi dus afară, să vadă ce fac florile, dar… la ce bun singur? Ieşi totuşi. Se însenina. Lângă peretele casei erau două scaune de grădină şi măsuţa de lemn, locul unde sperase că vor mai sta multe seri amândoi. Cu gesturi încete, de om foarte bătrân, plie scaunul ei şi-l rezemă de zid. Apoi se aşeză încet, doborât, pe scaunul lui. Scaunul singurătăţii.

Articol recomandat de Grawe România Asigurare.

Citiţi şi

“Foloseşti vreun contraceptiv?” “Menopauza” “Wow, ce noroc!”

La naiba cu iubirile imposibile!

Ceilalți îmi spun ce faci. Tu, nu

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,268 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro