Schimbă canalul, nu sparge televizorul!

Ioana Răduca

11 May 2015

ioana raduca 3Una dintre primele lecţii pe care le primeşti atunci când începi să studiezi Jurnalismul (da, e şi asta o treabă ce se face ca la carte, nu e chiar lăutărie, dacă lucrezi după ureche s-ar putea să…) e că publicul are nevoie permanent să-i confirmi părerile, impresiile şi simţămintele şi că îl deranjezi atunci când îi arăţi bârna din ochi. O lecţie simplă pe care o uiţi repede, pentru că justiţiarul din tine n-are vreme de multe nuanţe, iar treaba cu share-ul şi vânzările e în alt departament.

Dar istoria recentă ne arată că schimbatul posturilor când strâmbi din nas e o chestiune de amatori. Acum, pe val sunt extremiştii, cei care au renunţat pur şi simplu la televizor. O opţiune personală pe care n-ai de ce să o critici sau să o aplauzi, dar pe care pur şi simplu încerc să o înţeleg. La ce îţi ajută când începe să-ţi pută totul – de la documentarele National Geographic, filmele de pe Cinemax şi ştirile de la CNN sau canalele autohtone de profil? Cum îţi construieşti o imagine cât de cât corectă a lumii în care trăieşti atunci când singurele informaţii care ajung la tine sunt filtrate deja de părerile prietenilor de pe FB sau le culegi întâmplător de pe site-uri dubioase cu profil de ştiri? Cum ai habar să-i vorbeşti copilului tău despre aici şi acum când tu nu mai ai idee, şi ţi-ai făcut un titlu de nobleţe din asta, despre direcţia în care se îndreaptă Rusia lui Putin, preţul barilului de petrol, ce schimbări de taxe te aşteaptă de la Guvern sau ce legi tâmpite le mai ocupă orarul parlamentarilor?

Retro-family-watching-TV

Două exemple recente au adâncit şi mai mult întrebarea. Primul: o familie de medici cu un copil minor. Au aruncat televizorul în ideea că puştiulică se defectează la cap de la desene, iar colecţiile Disney sunt şi în varianta print. Mirajul imaginii animate poate să dispară. Iar nevoia adulţilor de informare se hrăneşte exclusiv din bârfele de pe holuri şi frânturi de poveşti de la pacienţi. Exemplul doi – purtătorul de cuvânt demisionar de la Cotroceni. „Când aud povești din astea mă felicit că nu mai am televizor de 8 ani și nici nu-i duc dorul.“ – scria pe Facebook, imediat după demisie, cea care fusese angajată şi plătită să comunice public activitatea Administraţiei Prezidenţiale prin intermediul presei. Spunea acelaşi personaj că n-a avut o relaţie aşa cum îşi dorea cu presa. Şi nu pot să nu mă întreb: cum poţi spera să legi o relaţie cu cineva dacă nu-i înţelegi mecanismul de funcţionare? Cum poţi să bifezi ce ai în fişa postului, dacă nu mai ai contact real cu cei care ar trebui să fie cureaua ta de transmisie?

Să critici, să înjuri, să schimbi canalul, să pui presiune, să alegi, să premiezi calitatea şi să ignori jegul, înţeleg. Aşa se evoluează. Să rămâi indiferent, să te închizi în turnul de fildeş şi cu aroganţă maximă să decretezi că majoritatea e strâmbă şi tălâmbă şi să te resemnezi, asta nu mai pricep.



Citiţi şi

Ema

Despre ce să scriu? Eu sunt un om obișnuit!

11 ani mai târziu – luna de fiere

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
401 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro