Scrisoare către bunul Dumnezeu

Lacrima Andra

16 December 2015

Lacrima AndraSă trăieşti numărând clipele zilei spre apus

e să simţi îmbrăţişarea morţii în fiecare zbatere de gând.

Să te trezeşti dimineaţa privind zorii pe care nu i-ai mai dorit

e să fii conştient că bătăile inimii numără minutele lipsă.

Doamne, ia-ţi zilele înapoi!

Nu le-am cerut, nu le-am voit.

Ia-ţi şi viaţa înapoi!

Nici pe asta n-am cerut-o!

De ce mi-ai dat, Doamne darul vieţii când ştiai că tot ce e de dorit în universul tău e non-existenţa?

Aşa scrisese în acea zi pe o bucată de şerveţel gonind înspre nicăieri, pentru că acolo spera să întâlnească Sfârşitul. Îi scrisese lui Dumnezeu, despre care învăţase de mică cum că aude, există, aşa cum există mâna ta vârâtă într-o mănuşă. Există acolo deşi n-o vezi, mişcă, deşi nu ştii cine ori ce o animă. Şi în culmea saturaţiei lui “a fi”, scrisese ce-şi dorea. Luă bucăţica de hârtie şi o vârâ în gaura dintr-o cruce din cimitirul orăşelului pe care nu ştia cum îl cheamă.

Într-un târziu, se făcuse seară şi moartea tot nu venise pe strada vieţii şi nici n-o găsise gonind după ea prin lume. Era clar, ea, Moartea era, la fel ca Viaţa, ca iubirea, ca toate cele omeneşti: o himeră. Şi atunci cum se face că tocmai ea se pomenise prinsă în această himeră?!

“Unele întrebări nu se pun. Uite ce fericiţi sunt cei care nu pun nici o întrebare!”, îi spusese femeia în roşu care avea mereu ceva de spus despre viaţă şi moarte. Ea nu putea fi astfel. Ea avea mereu întrebări, dorinţe, căutări. Era vie. Dar îşi dorea să nu mai fie. Mai scrise o dată şi lăsă bileţelul înfipt în broasca din poarta unei biserici. Îşi încălecă motocicleta şi plecă.

original motor

(…)

De undeva din faţă, cineva îi vorbi:

– Trebuie să te întorci întru fiinţă!

– Nu, nu mai vreau! Vrei să-ţi ţii tu fiinţa, te rog şi să mă laşi pe mine să nu mai fiu, ca înainte de facere?

– Majoritatea oamenilor mă imploră să le prelungesc viaţa, să le-o dăruiesc, să continue.

– Eu n-o vreau. Ştii bine că ţi-am trimis-o înapoi de fiecare dată. Şi n-ai vrut s-o iei. Să nu mai fie nici urmă din suflarea care sunt. De ce zici că poţi totul, dar nu-ţi poţi lua înapoi suflarea de viaţă?!

Acel cineva zâmbi în acel “în faţă”.

– Poate pentru ceilalţi care au nevoie de tine…

– Eu nu contez niciodată în calculele Tale? Am primit un loc sub soare. Nu l-am vrut. Am primit viaţa. N-am cerut-o! Am chinuit în viaţa asta a Ta, în lumea Ta…fără vină. Acum îmi spui că trebuie să mai rămân. Pentru alţii! Şi eu?

Se trezi cu perna udată de lacrimi. Încă hohotea când deschise ochii. Un nor gri lăsase să treacă pe la subraţul său o rază de soare iernatică ce i se aşezase pe piept.

Viaţa e condamnare şi, dacă viaţa e condamnare, iadul e lumea. Se trezise cu această conştienţă în fiecare dimineaţă a vieţii ei de adult. În acea dimineaţă, lacrimile alunecaseră fără oprire spre acel punct fix în care stătuse mai devreme şi raza de soare. Trăia cel mai cumplit sentiment al înfrângerii: condamnarea la viaţă. La o viaţă al cărei unic consens şi înţeles ar fi fost iubirea, iar iubirea în iadul oamenilor era doar o himeră, o promisiune a unui paradis despre care nimeni nu putea pune cu adevărat mărturie. Fiindcă nimeni nu se întorsese viu din ea. Cei mai mulţi ieşiseră morţi din această închipuire disperată şi disperantă a minţii lor. Să fii conştient că eşti viu e o crimă într-o lume a morţii.



Citiţi şi

Cum se cuceresc femeile (varianta secolul 21)

Pentru ziua de mâine nu te poate judeca încă nimeni

Se născuse zeiță

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
943 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro