scrisoarea 11

Adrian Bănăţeanu

11 January 2013

Lângă Adua, 28 martie 1896

Cara mia,

Frumoasă doamnă a naivității mele, azi nu te voi mai plictisi cu sentimentele și proiectele mele (poți alege ordinea) și nu-ți voi mai aminti ca de fiecare dată până acum ce drag îmi e să fiu fie și o clipă in preajma ta.

Mâine plecăm spre capitala Negusului şi tare ma tem că vom fi victimele propriilor legende despre superioritatea omului alb faţă de salbaticii (oare ?) negri, a orgoliilor guvernului de la Roma şi pragmatismului ticălos al perfidului Albion ca şi lăcomiei cinice a fabricanţilor germani care aliindu-se au vândut armament modern războinicilor lui ras Menelik al doilea cu acest nume. Să recunoaștem avem în față războinici hotărâți să lupte pe viață și pe moarte pe care îi înfruntăm cu soldați care nu cred în povestea cu misiunea omului alb, acceptând că au auzit de asta vreodată. Sper să nu avem o Insaldwana aici

Mă tem nu pentru mine ci pentru amărâţii ăştia din sud semianalfabeţi dar atât de deschişi spre cunoaştere, mai mult decât blazaţii noştri studenţi, şi uneori de o înţelepciune frustă dar mai frumoasă decât sofisticatele noastre discuţii în cercurile academice cu citate din turnuri de fildeş abstracte pe care de ce să nu recunosc le-am frecventat doar doar ai să mă vezi.

Dar nici de temerile mele atât de contrastante cu ceea ce vă transmit corespondenții ziarelor care ne însoțesc nu vreau să îți scriu Azi am să îţi scriu o poveste. Am auzit-o de la apa care îngheța în noaptea platourilor etiopiene friguroasă de parcă am fi în iarna Alpilor şi nu la câțiva km de deșertul somalez

Am aflat-o dupa ce curierul regimentului, un tip cam simplu dar nepot de cardinal aşa că pripăşit la partea sedentară, mi-a adus nu una ci două scrisori venite de la Roma, căci aveau acelaşi expeditor şi nu şi-a mai bătut capul în prostia lui să citească cealalată fată a plicului pe care figurau destinatari diferiţi. Într-adevăr una din ele îmi era adresată şi nu am cuvinte cu care să iţi mulţumesc pentru frumoasele gânduri.

Nu aş fi ştiut niciodată să găsesc cuvinte să îţi spun ce fericit m-au făcut rândurile tale dacă nu le-aş fi descoperit aproape identice în scrisoarea adresată şi lui “caro conte Acure” de aceeaşi expeditoare

Dar ţi-am promis o poveste

A fost odată într-o cetate ce se voia eternă fiindcă fusese întemeiată de împăraţi glorioşi şi avusese noroc de vecini înapoiaţi şi de temple copleşitoare, a fost odată o prinţesă.

Şi ca orice prinţesă din povești era frumoasă dar ca nici o altă prinţesă era cultă (te rog să observi că nu spun inteligentă fiindcă niciodată nu am putut crede că o femeie e proastă, dar caă se poate prosti asta e altceva)

Fiindcă în vinele ei curgea sânge de cuceritori chiar diluat de generații de ceremonialuri şi îndulcit de certitudinea superiorității civilizației supuse cândva de strămoși sălbatici, simțea că e de datoria ei să conducă

Asta ridica o problemă căci în lumea noastră, pardon a imperiului, femeile erau privite cu anumită condescendență Norocul ei a fost un tată care a avut grijă să își extermine rudele care puteau pretinde la tron, nu ca un despot oriental mutul și lațul de mătase, desigur ci cu forme legale, judecători și pluton de execuție. Problema lui e că ea era unicul copil Așa că a trebuit să o pregătească pentru tron.

Pentru asta cel mai important e să cunoști mecansimele puterii și mai ales pe cele ale puterii Așa că i-a oferit căile spre acestea Iar ea a decis să aprofundeze modul de a le stăpâni. Desigur fara gânduri rele, doar ca să se poată feri de întâmplări neplacute. O parte esențială în școala unui urmaș la tron este să cunoască și inţeleagă cum funcţionează mintea celor din jurul ei de la cei din anturajul apropiat (cei mai periculoși complotiști) până la cei mai de simpli soldați (nu se știe niciodată când ai nevoie de un executant devotat și pe atât de loial pe cât de simplu). Așa că a început să străbată drumul spre știința stăpânirii semenilor

Problema e că pe drumul acela frumos pavat şi mărginit de grădini ca nişte opere de artă, ce ducea spre agora unde ţâşneau izvoarele înţelepciunii a văzut o floare superbă. Acolo de unde venea ea nimeni nu i spusese vreodată că unele flori pot fi otrăvite, poate şi pentru că unii își doreau să o vadă dacă nu căzând atunci măcar împiedicându-se, nu doar pentru că ei nu puteau ţine pasul cu ea şi o invidiau pentru asta de parcă prostia lor se datora ei Dar invidia este o răutate distilată care stă ascunsă în adâncurile întunecate ale inimilor mici. Alții sperau să se lovească suficient de puternic ca să aibă nevoie de sprijinul lor pentru a merge mai departe, dar nu despre asta este povestea

Este bizar ce atracţie malefică pot exercita plantele otrăvite asupra celor care au crescut în mijlocul frumuseţii şi fără de griji asemeni lui Sakya muni

Pe scurt prințesa a mirosit de bună credinţă floarea al cărei parfum îmbătător a pătruns-o până în inimă.

Greu foarte greu s-a vindecat de durerea provocată, înconjurată de dragostea şi grija celor din jur. Se spune că s-ar fi vindecat mai repede dacă ar fi fost singură dar uneori grija celor din jur nu e altceva decât bucuria lor de a savura neputinţele celui suferind.

Orice ar fi s-a vindecat căci sufletul şi trupul ei erau tinere şi pline de viaţă iar spiritul puternic

Numai că de atunci nu a mai avut incredere în ceilalţi fiindcă îşi reproşa ca nu ştiuse să aleagă Nu ştia că de fapt efectul subtil al otrăvii nu era durerea pe care i-o provocase atâta timp şi de care scăpase cu greu ci tocmai neîncrederea în sine pe care aceasta i-o lăsase ca pe o greutate atârnată de aripile cu care tocmai începea să zboare Iar neîncrederea în sine naşte neîncrederea în ceilalţi

Desigur a continuat sa învețe (oare am omis să-ţi spun că era şi tenace şi nu suporta să piardă?) ba chiar considera comploturile împotriva ei ca exerciţii mentale un soi de șarade pe care le dezlega uneori imediat alteori lăsându-le să mai crească doar ca să fie mai interesant de dezlegat

Şi strălucirii pe care i-o dăruise Domnul ca semn pentru cine o vedea că Paradisul există i-a adăgat lumina cunoașterii aproapelui

Numai că acestea era rece şi calculată cum trebuie să fie puterea nu mai era animată de flacăra caldă a curiozităţii și de bucuria descoperirii

Una din distracţiile ei favorite era să ofere premii superbe pentru câştigătorii unor dueluri de toate felurile de la turniruri între războinici fascinaţi de privirea ei intensă, gata să-şi facă bucăți adversarii până la mult mai apreciate controverse spirituale între savanţi mai mult sau mai puţin pleşuvi care în togile lor catifelate se străduiau, la fel de intens ca semenii lor decerebraţi în armuri strălucitoare, să îşi desfinţeze adversarii pentru plăcerea prinţesei care le zâmbea alături de prietenele (fiind o poveste o să spunem că avea așa ceva) ei care chicoteau pe seama înfrânţilor atunci când nu hohoteau pe când ea se mulțumea să zâmbească discret cum numai ea ştia să o facă.

Şi zâmbetul ei era la fel de seducător ca frumuseţea unei flori carnivore care se hrăneşte cu trăirile celor care ar fi făcut orice ca să îi intre în graţii fie și pentru câteva clipe, sigur cei mulţi îşi doreau sa îi intre mai mult în pat dar aceasta e o poveste nu o relatare

Desigur nu era rea dar fiindcă fusese crescută înconjurată de ordine şi ambiţie în spiritul lui ce se cuvine, i se părea că ce simţi e aproape indecent, deşi ştia sa exprime prin vorbe sau gesturi simţăminte despre nu citise decât în cărţi, dar asta se poate pune şi pe seama răutăţii cu care soarta o lovise la începtul vieţii ei reale.

Iar viaţa unei prinţese nu e foarte uşoară nici măcar în poveste: să fii mereu frumoasă, spirituală, să fii atentă la expresia feţei, la postura adoptată în cursul unei discuţii în funcţie de interlocutor şi câte şi mai câte

Iar faptul că era femeie şi nu voia să împartă puterea cerând pretendenţilor să accepte doar titlul de prinţ consort nu îi făcea viaţa mai uşoară Forţele cu care câţiva vecini încercaseră să-i conteste stăpânirea au fost însă atât de repede şi eficient împrăştiate încât nimeni nu mai era dispus să îi discute poziţia ba chiar foştii adversari au fost subjugaţi subjugaţi de faptul că niciodată nu le transformase înfrângerea în dezastre, permiţâdu-le ba chiar în unele cazuri ajutându-i direct să îşi păstreze poziţia în propriile domenii

Ce nu ştia ea era că puterea exercitată asupra supuşilor săi nu era a ei. Era în primul rând a unei preafrumoase femei pe deasupra prinţese ceea ce o facea cu atât mai dorită, a unui înţelept (pe cât se putea) conducător şi unui abil diplomat, dar nu a ei. Nimeni nu ii spusese că e mai multa bucurie din a dărui decât din a primi, dar adevărul e că dacă cineva din anturaj i-ar fi spus asta ar fi părut obraznic dată fiind generoziatea cu care prinţesa rasplătea pe cei care îi îndeplineau poruncile

Se poate spune deci că îmbracată în propria glorie şi blindată de mintea sa eficientă se putea considera ferită de cea mai mare parte a suferinţelor care sunt monedă curentă a vieţii muritorilor de rând

De fapt era nefericită fără să știe, ceea ce înseamnă ca de altfel pentru cei mai mulţi din semenii noştri, că se considera fericită

Şi tot cam în acele timpuri, undeva la marginea imperiului (mă rog a ce mai rămăsese din acesta, aşa că se poate spune şi la marginea oraşului) trăia un ucenic vrăjitor

Nu îşi alesese el să fie aşa ceva, era ceva ce moştenise împreună cu cărţile necunoscutului său tată (ei da în lume aia a vrăjitorilor unii sunt experţi mai ales în a deveni invizibili când trebuie să îşi asume răspunderea) iar vecinii spuneau că e un vrăjitor prost fiindcă nu transforma bănuţii de aramă în livre de aur şi nici nu cerea bani să alunge grindina ba chiar vindeca pe gratis şi oblojea rănile sufletelor cu incantaţii pentru care nu le cerea suferinzilor decât să fie mai buni altă dată.

Nici invizibil nici ostentativ trăia dupa cum simţea că e mai bine

Nu avea nevoie de bogății căci se bucura în fiecare dimineață că se trezea și mulțumea Celui care nu poate fi numit pentru că nu are nume pentru că primise ochi să vadă, urechi să audă, și o minte cu care să învețe în fiecare zi ceva nou.

Nu se plictisea niciodată așa că nu avea gânduri rele și fiindcă mereu găsea ceva de citit sau de făcut nu era invidios pe semenii lui

Deşi în poveste nu scrie probabil trăise şi el o iubire (ca cei mai mulţi dintre noi sau poate mai intens) căci încărunţise devreme dar nimeni nu ştia precis despre ce era vorba iar când cineva îl întreba sau aducea vorba el ridica din umeri şi zâmbea

Trăia liniştit şi de cum dădea colţul ierbii stătea mai mult prin păduri şi pe munţi din apropierea oraşului ascultînd poveştile murmurate de tot felul de ape curgătoare şi şoaptele frunzelor, minunându-se de răbdarea stâncilor dar fără să încerce să explice totul, iar seara se adăpostea pe la casele păstorilor şi ţăranilor care îl primeau mereu cu plăcere căci era bun povestitor de snoave şi poveşti uitate cel mai adesea pline de haz nepretențios şi nu refuza niciodată să îşi ofere serviciile pentru oameni animale şi plante

Frecventa regulat adunările celorlalţi vrăjitori și îi asculta pe toți dar nu luase niciodată parte la concursurile pentru diplome de vrăjitor oficial

Unii îl credeau încrezut fiindcă atunci când îi contrazicea nu o făcea cu patimă și nimeni nu își amintea să îl fi auzit că amesteca persoanele cu argumentele.

Evita cu grijă să își etaleze puterile dar erau în marele consiliu câțiva care puteau garanta sub acoperirea tainei că îl văzuseră într-o izbucnire de mânie trimițând în iad la propriu câțiva iar pe alții sfârtecându-i în mici bucăți, încet cu o cruzime rece, pe care nimic şi nimeni nu o putuse opri, cu prilejul unei dispute privind exercitarea puterilor asupra unor banshee de mâna a doua dintr-un lac de al cărui nume doar prea puțni știau și şi mai puțini dintre voiau să și-l amintească. În rest niciodată nu părea că voise vreodată să ia locul altuia.

Lumea e destul de mare pentru toţi spunea el şi după ce spunea ce avea de spus pleca fără să aştepte vreun semn de recunoaştere, dar mereu deschis la întrebări pertinente

Nu era invitat la prea multe întâlniri între semenii săi căci deși era un partener amuzant capabil să îi facă să se tăvălească de râs și pe cei mai serioși, se încăpățăna să nu ia parte decât foarte rar la partea sabatică a acestora.

O diavoliță-sucub cu care se retrăsese odată într-o poiană sub clarul de lună plină departe de ceilalți participanți la sabat povestise că era un amant absolut normal ba chiar deosebit de atent la plăcerile partenerei, doar că părea rece și detașat de ceea ce făcea, iar o alta spunea că



Citiţi şi

Cum iubeau filosofii

Marele Oraş

Eu sunt femeia rostogolită în lume dintr-o pagină de Flaubert

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,516 views

Your tuppence

  1. Mirela Baron / 11 February 2013 14:08

    Povestioara e compusa si pentru a obliga la ” BIS” 🙂 .
    Cu vrajitori sa nu te pui niciodata , ca nu-s decit facuti pentru vrajitorite .

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Patricia / 29 January 2013 13:50

    lipseste finalul! de ce? nu prezinta importanta? nu a citit nimeni pana la sfarsit, ca sa observe? sau o poveste se poate termina cu ”iar o alta spunea că”?

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  3. HoT NeWs » цитаты из Двое / 11 January 2013 23:05

    […] as if the two went hand-in-hand. Владелец Нетс М.П. примчался в … scrisoarea 11 | Catchy … mai mult decât blazaţii noştri studenţi, şi uneori de o înţelepciune frustă dar mai […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro