Scrisoarea 66

Adrian Bănăţeanu

18 December 2012

Undeva, în apropiere de Songhak , Coreea, 7 ianuarie 1952

Dragul meu  fiu,

Situația în care mă aflu mă scutește de pierderea de timp cu salamalecurile de rigoare. Nici scrisoarea ta nu solicita așa ceva.Nu pot să îți descriu surpriza resimțită la citirea acesteia. Simțeam citind-o, aproape răutăcios de egoist, că ceva din sufletul meu nu se va pierde indiferent de ce se va întîmpla cu mine în orele și zilele care urmează.

Mă bucur că studiile tale, de care sunt atît de mîndru, nu ți-au tocit sensibilitatea Mă temeam că studierea istoriei ar putea să te dezamăgească în ce privește semenii și să devii un sceptic, deși în zilele noastre e poate cea mai bună atitudine

Atmosfera din casa în care ai crescut și te-ai format nu a fost poate niciodată de natură să îndemne la visare, iar mama ta, ca și bunicii tăi, sunt prea atenți la imaginea pe care trebuie să o dea celor din jur despre o familie căreia nu i-am aparținut niciodată ca să permită un comportament natural.

Nu te îndoi de iubirea mea pentru copilul liniștit și studios care erai chiar dacă elanurile mele de tandrețe erau mereu cenzurate de sobrietatea mamei tale și de rigiditatea bunicilor care au văzut în tine doar al 12-lea descendent al familiei conților. Mare lucru că am reușit să îți mai pun un nume alături de tradiționalul George al primilor născuți. Dar pe atunci mama ta era încă alături de mine sufletește și nimic nu îmi putea sta în cale .

Neîndoielnic te iubește din tot sufletul, dar te iubește rece și corect cum se comportă și este ea în tot ceea ce face și cum nu am putut să o schimb. Impecabilă din toate punctele de vedere, eficientă și corectă, de o sinceritate vecină cu cruzimea, capabilă să exercite asupra celor din jur și a partenerilor de dialog neatenți acele replici seci care ne-au făcut celebri pe noi britanicii.  I-ar fi rușine să spună că te iubește chiar și în intimitate, căci ar putea fi dovada unei slăbiciuni pe care nu suportă să o arate. Nu cred ca asta te poate consola, dar nici mie nu mi-a spus așa ceva. Cred că i se părea ridicol să fie îndrăgostită Mi-a spus odată că dacă aș fi fost un tip corect – citește rece și inspid – ar fi putut fi mai atentă cu mine, conform regulamentului de ordine interioară cum ar spune un pițifelnic de la partea sedentară. Dar să se manifeste chiar și în particular ca o femie îndrăgostită i se părea de-a dreptul obscen. La urma urmelor, ce dovadă de iubire mai mare voiam decît faptul că se căsătorise cu mine în ciuda opiniei publice și a familiei sale. Sigur că avea dreptate, din punct de vedere logic. Dar știi cum e – mereu vrei mai mult decît ceilalți.

Paradoxal, uneori cred că mă mai iubește,dar autocenzura ei eficientă îi interzicea să se exprime prin vorbe sau (eveniment major în cuplul nostru) gesturi Cel mai adesea lipsa mea de conformism o făcea să considere că alături de mine era pusă în situații jenante.

Aș paria, dar poate sunt nedrept, că mi-a fost recunoscătoare cînd am acceptat misiuni în colțuri depărtate ale imperiului și aiurea, mai ales că asta îi permitea să se ocupe personal de educația ta.

Știu că nu am fost un tată bun iar scuzele nu pot întoarce timpul pierdut. Dar cred că era mai rău dacă ai fi asistat la dispute sau ai fi avut alături doi indivizi care de dragul aparențelor mimează înțelegerea.

Am aflat cu o mîndrie care nu e deloc un compliment, ci expresia admirației sincere pe care ți-o port, că mulțumită inteligenței tale, curiozității și tenacității serioase (asta sigur nu e de la mine) moștenite și desigur bibliotecii familiei mamei tale minunate (ah, biblioteca aceea  în care am petrecut cu mama ta zile și nopți), ești acum stăpîn pe tine și pe drumul tău.

Că veni vorba de bibliotecă, să cauți odată pe rîndul al doilea de sus în jos, pe peretele de vest, o ediție a lui Baudelaire ale cărei coperți și pagini ne-au folosit drept suport de corespondență mie și mamei tale în anii fericiți de la început. Sigur îți vor schimba părerea despre atît de atenta la propria imagine doamnă care este mama ta.

Desigur, educația ta, ambiția ta (nu e nimic rău în asta) și personalitatea ta te-au ținut departe de prietenii nepotrivite, dar și de cei care nu îți sunt egali social, atît de mulți, precum și intelectual, practic majoritatea absolută. Problema este că, asemenea mie la vîrsta ta, nu te-ai grăbit să îți faci intrarea în societatea, nici nu știi ce mult mă distrează să mă gîndesc la figura bunicilor tăi cînd le-ai spus că nu vei lua parte la balul de primăvară anul trecut.

Și acum iubești. Sunt mîndru te tine că nu ai căutat o relație potrivită, ci iubirea. Aici sigur e sîngele meu și numai al meu.

Te temi că mama ta și restul familiei nu ar accepta relația ta cu o femeie din altă clasă socială și, deși nu recunoști, cu o personalitate puternică, din ce am dedus din scrisoare. Să nu te temi, să fii sigur că vor face totul să te convingă să te răzgîndești.

Iar pe de altă parte, nu știi cum să îi spui ei cît de mult o iubești. E problema oricărui individ cu bun simț și educație, niciodată nu e pregătit să își exprime sentimentele reale, i se par străine tocmai pentru că sunt atît de personale încît nu se potrivesc cu nimic din ce a primit prin educație și cultură. Mă tem că orice opinie aș exprima sau sfat ți-aș da ar putea fi nepotrivite, purtînd amprenta vieții mele.

Cred că un simplu te iubesc ar fi suficient, dacă ea e pe aceeași lungime de undă și pregătită să decodeze mesajul (scuze, deformare profesională).

Totuși, hazardul aranjează lucrurile chiar dacă într-un mod crud cel mai adesea.

Alături de noi avem o unitate americană. Niște băieți de treabă, cei mai mulți dintre ei copii în ultimul război care speră să se poată lăuda și ei cu isprăvile de pe front și să le demonstreze părinților că sunt mai buni, fetelor, că sunt adevărați americani, iar pe asiatici să îi salveze din ghearele comunismului, orice ar fi acela. Niciodată nu voi înceta să mă minunez de naivitatea și capacitatea americanilor de a se implica în chestii de care habar nu au.

Printre ei am cunoscut un tip bizar, medicul lor militar, un colonel care era veteran de-al lui Windgate și îl frecventase pe Mao cînd acesta era doar un tip hăituit și care bîntuise prin țările orientului mijlociu și ale asiei centrale după război, un soi de frate de suflet cu mine. Mă gîndesc că drumurile noastre se vor fi intersectat odată.

Un tip care ar fi trebuit de mult să fie acasă să își crească copii și să aibă o sinecură liniștită, un cabinet într-un orășel calm cu o bibliotecă  în care de mult a pierdut șirul cărților citite.(Sunt uluit că eu vorbesc de așa ceva !)

E incredibil cum nesiguranța clipei care va urma te face să trăiești mai sincer, așa că noi doi, veteranii, am devenit buni prieteni și am aflat că viața agitată (cel puțin) pe care a dus-o a fost marcată de pasiuni.

Îți spun asta ca să înțelegi de ce atașez scrisorii mele paginile scrise de acest Andrew Brown (dacă vreodată l-a chemat astfel).

Mi-a povestit că la sfîrșitul războiului, pardon, pentru voi e al doilea, sper ca acesta să nu devină al treilea, a cunoscut în cadrul unei universități o doamnă cu mult mai tînără decît el. Dacă se grăbea nițel spunea ar fi putut să îi fie fiică. Problema lui a fost că s-a simțit atras de ea, atît de mult încît viața lui a luat o altă direcție, tocmai cînd începea să creadă că e timpul să se odihnească alături de familia sa din Massachussets.

Între noi fie vorba cred că avea o familie ca a noastră așa că îl înțeleg.

Nu știu și nu am încercat să aflu cît de mult a fost de atașat de acea persoană sau dacă ea i-a împărtășit vreodată sentimentele. Vei trage concluziile singur citind scrisorea pe care i-a scris-o înainte de a se îmbarca pentru Coreea.

A  ezitat să i-o trimită din teama de a nu tulbura liniștea acelei tinere. Asta mă face să cred că relația lor ar fi putut depăși nițel stadiul platonic.

El  zicea că inteligențe ei vie o trimite spre sfere înalte ale  științei și universităților.

Iar în lumea aceea (după cum ai descoperit și tu) lupta pentru catedre, botezată pompos emulație sau ipocrit, concurență, chiar și bănuiala unei legături cu unul de situația și vîrsta lui ar putea fi nimicitoare pentru o carieră promițătoare.

În plus, se temea că apusul său ar putea încețoșa ceva din dimineața vieții ei.

Ca și mine suferea de boala celor care au trăit suficient de mult ca să cunoască și să aprecieze bucuriile vieții, dar insuficient de mult ca să nu le mai practice.

De fapt înțelegeam amîndoi fuga în acțiune, departe de o aparentă normalitate cotidiană mlăștinoasă și plicticoasă.

A tot ezitat să i-o trimită pînă zilele trecute cînd a venit la mine seara dinaintea unui atac și mi-a zis că își simte sfîrșitul aproape. La unii ca noi simțul acesta există orice s-ar spune. Nu îi era teamă, sper să nu îmi fie nici mie, doar puțin necaz că mai avea atîtea de făcut.

Cel mai mare regret era că nu i-a spus niciodată cît de mult însemnase pentru el și cîtă fericire îi adusese prin simpla ei existență.

Mi-a dat scrisoarea neexpediată rugîndu-mă să o citesc și să decid dacă voi considera că e potrivit, să o trimit la adresa de pe plic chiar dacă nu credea că aceasta mai e valabilă. Dacă nu, era la latitudinea mea să o păstrez, poate vreun tînăr timid ar vrea să învețe să-și impresioneze iubita, după cum mi-a zis zîmbind. Asta m-a făcut să cred că-mi dădusem vreodată drumul la gură despre tine și viața ta.

Nu e mult și îmi pare mai mult o schiță, dar mi-am recunoscut multe din sentimentele din tinerețe și m-am trezit invidiindu-l pentru norocul pe care l-a avut să mai simtă așa ceva.

Îți spun doar atît fiule: trăiește din plin, ascultă-ți inima în ce privește viața ta și nu te teme să greșești din iubire, căci știința fără iubire e stearpă. Vei vedea că iubirea îți va dărui mai multă forță decît orice ambiție academică sau nu.

Poate că vom avea timpul să fim mai mult împreună și să învățăm unul de la altul.

*************************************************************************************************

Mulțumescu-ți Ție Atoate Făcătorule sau poate ție întunecat mereu înșelător pentru că ai creat-O !!

Ea, Fecioara din icoanele ortodoxe și tablourile Renașterii, Maică a bunătății aplecîndu-se peste legănul din care gonește spaimele nopții, soră discretă și atentă veghetoare a neputințelor celor mai puternici căzuți pradă nemiloasei treceri a timpului, prezență cotidiană și necunoscută , tăcută sfioasă și misterioasă, agasantă și crudă, inspiratoare sau distrugătoare, care ne bîntuie în absență și ne tulbură prin prezență.

Nicicînd nu voi putea să-ți mulțumesc îndeajuns pentru că m-ai adus în lume din neant sau readus din mediocritatea cotidianului.

Intangibilă Beatrice ducîndu-mă spre Paradis sau incomparabilă muză deschizîndu-mi drumul spre Parnas, fără să știi în niciuna din aceste ipostaze că demonul din mine te urma ca sa îți poată admira formele împotriva amintirior despre tot ce poți distruge din ce mi-a mai rămas din suflet , geometrie a nisipurilor mișcătoare la care am rîvnit fără să știu, din prima clipă, să mă scufund cu voluptate tehnică, cu o curiozitate științifică ce voia să se bucure de trecerea de la o cuantă de plăcere la alta, să măsoare oroarea cu care te transformi uluită, dar lucidă, parcă, măsurînd și tu viteza de alunecare pe panta de la interlocutor la complice, cînd cuvîntul devine respirație sacadată.

Da, mulțumesc și te detest pentru existența ta științifică ce mă obligă să îmi amintesc să mă ridic deasupra mediocrității cotidianului pentru ca reacția chimică pe care o declanșezi să devină din ardere internă, reacție de fuziune după ani de fisiune, cum din atom devin prin tine și cu tine moleculă, cum prăbușirea în sine a unui astru mort poate deveni mulțumită ție o supernovă luminînd și iluminînd întunericul.

Ah, întunericul, acel întuneric în care să te descopăr cu toate simțurile altele decît cel al ochilor, îmbătîndu-mă masochist cu parfumul emanat de pielea ta, căutînd răbdător fiecare centimentru al petalelor trupului tău, în care să îmi scufund răutăcios gura spre a sorbi din fiecare por al tău plăcerea pe care o emani ascunsă luminii, ca să nu ți se vadă lupta între voință și dorință, voință care dureros de lucid și încet devine curiozitatea ispitei, spaima cu care te privești cum începi să respiri altfel decît spre a supraviețui.

Luciditatea cu care mă privești cum trăiesc depinzînd de viața ta și asemenea unei liane noduroase încolăcind-mă în juru-ți, îmbrăcîndu-te cu tandrețea mea, insinuîndu-mă în ființa ta, acolo, cu mult înainte de a fi acolo, sufocîndu-te doar ca să respiri prin mine.

Mă rog deși de mult nu mai știu nici să o fac și nici nu mai știu cui, spre cine să-mi plec capul să îmi mai dea odată șansa să te privesc dintr-un colț nevăzut cum argumentezi științific o teză cu cei din jur iar nevăzut de nimeni, nici de tine, să cred că iubirea mea (cum aș îndrăzni să spun a noastră) a fost scînteia care ți-a dat ideea.

Veșnic voi fi dator că Preaîndurătorul mi-a dat o minte cu care să încerc în vanitatea de creație divină să măsor, de parcă nu aș ști că nicicînd nu voi putea să măsor cum mă transformi cu zîmbetul tău, cum matematica rece se pierde incapabilă să masoare unghiurile în care membrele tale mă pot cuprinde spre a mă obliga să mă scufund în neărginirea patimii tale, pe are o renegi doar spre a o face mai intensă.

Ca un veteran lucid care știe că nu va mai vedea alt apus (poate că în sinea mea mă tem să mai ating încă o noapte), mă bucur de soarele zîmbetului tău care îmi luminează ultima bătălie.

Și te urăsc pentru tinerețea cu care mă sfidezi, spunîndu-mi nu cu coada ochiului cînd tot ce mai sunt viu te caută.

Și, răutăcios, mulțumesc egoist pentru mintea ta ascuțită care, din curiozitatea pe care refuză să o recunoască, acceptă provocarea existenței mele. Te văd în umbra gîndurilor mele revoltată de ideea că ar putea exista posibilitatea unui păr cărunt prin care să îți plimbi  degetele, de imposibilitatea fizică de a fi răscolită de disperarea unui don Quixotte care nu mai e de mult Adonis (dacă va fi fost vreodată), de spaima că ai putea încet, încet, să te lași cuprinsă de un satir bătrîn care să te ia cu el într-un ținut pustiit pe care să îl readuceți la viață cu sîngele lui și șoapta ta indecentă și strigătul de plăcere pe care nu poți să îl concepi a veni dintr-un trup  pe care nu îl mai simți al tău, căci răscolit e de alintarea poveștilor despre niciunde.

Mă tem de cruzimea de care dau dovadă cînd te visez alături, intangibil de aproape în feminitatea ta rece asemenea calotei de gheață a vulcanilor din Islanda, care fără îndoială ți-au dăruit albastrul ochilor, știind cu luciditate înspăimîntatată că va trebui să primesc lecția finală asemenea lui Empedocle.

Mi-e teamă pentru Tine din cauza egoismului meu, căci mîngîierile mele sunt alungarea amintirilor mele, că ți-aș sorbi respirația ca sa îmi reaprind jarul de sub cenușa dezamăgirilor, că te-aș privi adormită pînă cînd ochii mei ar uita tot ce au văzut înainte de Tine, că te vreau fericită ca să mai pot dărui.

Aș vrea să îțí dăruiesc o oază secretă pe drumul deșertic spre Mecca împlinirii ambițiilor tale, de parcă aș putea eu, veșnic neliniștit și gălăgios, să fac așa ceva. Și totuși pentru tine aș deveni tăcut și discret, mulțumindu-mă să mă bucur că te poți odihni între două expediții printre rivali pe drumul spre renume

Aș dori să îți fiu adăpostul de pe coasta munților pe care îi escaladezi spre împlinirea viselor tale înalte . Și chiar al celor mai puțin înalte, dacă vrei să fiu sincer.

Încercînd să îl imit pe Michelangelo vreau să sfărîm crud și cu tandră atenție marmura în care te ascunzi, vreau să văd scînteile iscîndu-se din dalta dorințelor mele izbită de duritatea principiilor tale.

Îți mulțumesc că ești, frumoasă pentru tine, inteligentă pentru a fi propriul stăpîn și Tu pentru ca să nu uit niciodată ce frumoasă e viața indiferent de realitatea ei.

Sunt mai norocos decît ar putea să se considere orice alt muritor și sigur zeii m-au invidiat pentru asta.

Atît vreau să nu uiți niciodată – că existența ta mi-a luminat întunericul în care mă refugiasem, că îți mulțumesc pentru că mi-ai răscolit liniștea amorțită și lașă în care mă complăceam și mi-ai redat frumusețea existenței.

Pentru toate astea fii binecuvîntată și fericită și nu uita că oricînd va fi greu există un modest cineva care va fi mereu aici pentru clipele de ger și ceață, fără să îți ceară nimc altceva decît să fii fericită și să ai încredere în steaua ta norocoasă.

Nici nu știi cît de greu îmi vine să mă despart de această hîrtie care va avea norocul să fie în mîinile tale, să treacă pe sub ochii tăi .

Aș vrea să mai am cuvinte să îți pot spune cît de mult însemni pentru mine, dar ar fi dovada unui egoism de care un om care a avut norocul să te cunoască nu mai poate fi capabil.

Et sois la plus hereuse etant la plus aimée …



Citiţi şi

Cum iubeau filosofii

Marele Oraş

Eu sunt femeia rostogolită în lume dintr-o pagină de Flaubert

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
830 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro