Scrisoarea

Maria Bertoldo

2 June 2015

Maria BertoldoAzi se simte sprintenă, a reușit să coboare din pat fără mari eforturi. A ajuns la baie fără să se sprijine de perete, și-a spălat fața cu apă rece și s-a surprins privindu-se în oglindă. Bătrânica din oglindă îi amintește de mama ei. Aceiași ochi mari, albaștri, aceleași riduri împrejurul lor, același păr argintiu, împletit într-o coadă subțirică. Nu-și mai amintește când a fost ultima dată la coafor, nici când și-a pus ultima dată un strop de ruj pe buze.

Astăzi vine noua îngrijitoare, Mimi. Poate are noroc de data asta și dă peste o femeie cumsecade, nu ca Mariana, care dormea toată ziua și se enerva din te miri ce. Poate că Mimi o va scoate la plimbare și o va duce la coafor. Nici ea nu înțelege cum i-a venit așa, dintr-o data, pofta de plimbare, după ce aproape doi ani, după operația la șold, a refuzat să iasă din casă. Ba chiar ar sta de vorbă și cu vecinele ei care-și fac veacul pe băncuța din fața blocului, cu condiția să nu înceapă astea iar să o bocească de vie .“Ce ne facem noi, doamna Vlaicu, dacă muriți, că ați fost o vecină tare bună și draguță… și ce bună profesoară ați fost dumneavoastră, ce v-au mai iubit copiii noștri…”

Ei, da, a fost odată tânără și în putere, profesoară iubită de elevi și respectată de colegi, chiar dacă pe la colțuri unii mai șușoteau despre aventurile soțului ei, coleg de cancelarie și el.

S-a dus demult Victor, soțul ei, sunt 20 de atunci, cum trece timpul… Abia începuseră să se împrietenească cu el, vorbeau și râdeau cum niciodată n-o făcuseră în treizeci de ani de căsnicie. Dăduseră uitării păcatele și suferințele tinereții. Dar așa a vrut Dumnezeu, se îmbărbăta doamna Vlaicu, să-l scutească pe Victor de povara bătrâneții neputincioase.

old-woman-in-the-mirror

Soneria stridentă o readuce pe doamna Vlaicu în prezent. “A venit, în sfârșit, Mimi”, se bucură ea, cu gândul la plimbarea pe aleea cu tei. Ajunge la ușă târându-și picioarele, binecuvântând-o în gând pe fața ei care a avut ideea de a strânge toate covorașele de care se tot împiedica prin casă.

În ușă stă zâmbitor poștașul, cu un plic gros în mână.

“Ati primit o scrisoare adevărată, doamnă profesoară, e cu confirmare de primire, vă rog să semnați aici. Nu credeam că mai sunt oameni care scriu scrisori.”

“Nici eu nu credeam”, zice și ea mirată. Nu a mai primit o scrisoare de când plecau copiii ei în tabere. De ce să mai scrie, când există telefoane, îi scuza ea înțelegătoare.

Numele expeditorului, scris de mână, Pușa Popescu, nu-i spune nimic, iar scrisoarea, întinsă pe nu mai puțin de cinci pagini începea așa:

“Dragă doamnă Vlaicu,

De regulă, mă numesc Elisabeta, dar toată lumea îmi spune Pușa, pentru că în copilărie și toată tinerețea mea am fost frumoasă ca o păpușă. Acum sunt bătrână, și chiar dacă sunt cu 10 ani mai tânără ca dumneavoastră, tot bătrână se cheamă că sunt. Sunt și bolnavă, numai Dumnezeu știe cât mai am de trăit. Sunt văduvă, ca și dvs. După ce a zăcut zece ani la pat, soțul meu a făcut escală și a murit.”

Deși încă nu înțelege cine-i Pușa, doamna Vlaicu chicotește: “mare-i prostia unora, <escară>, păpușo, nu <escală>, dar ia să vedem ce mai ai de zis”.

“(…) Vă rog mult să mă iertați pentru toată durerea suferită din cauza mea între anii 1979-1981, când v-am stricat casa. Dar să știți că nu sunt numai eu vinovată, eu i-am zis lui Victor că ne facem păcate, dar el avea o vorbă, că viața e scurtă și trebuie trăită. Și ați văzut că a avut dreptate, nu a apucat să se bucure de pensie, săracul.”

Se oprește din citit și încearcă să-și amintească.. Anii 1979-1981 nu au fost mai răi ca cei dinaintea lor. După cutremurul din 77, care l-a prins pe Victor în altă casă și-n alt pat, doamna Vlaicu s-a mutat în camera fetei ei și nu s-a mai întors niciodată în dormitorul conjugal. De atunci, însă, soțul ei n-a mai lipsit nicio noapte de acasă. Și tot de atunci, în casa lor nu au mai existat crize de gelozie, chiar dacă tensiunea a plutit mereu în aer.

Se întoarce la scrisoare.

“(…) apoi de vină a fost și soțul meu, răposatul, că era inginer constructor și pleca cu săptămânile pe șantier, de nu mai știam nimic de el. Că și el se încurcase cu o ingineră de-a lui, dar n-a recunoscut niciodată, nici el, nici ea, care și ea era măritată cu un agronom de pe lângă Vaslui. (…) dar să știți că Victoraș a ținut la familia lui și nici n-a vrut să audă când i-am zis să divorțeze, că atunci divorțez și eu și ne mutăm în casa la care lucra el atunci și dumneavoastră nu doreați să va mutați, că ziceați că vă place mai mult la bloc. Din economiile mele i-am dat și bani pentru tâmplărie, ca să vadă că eu chiar vreau să stau la casă…”

Da, casa… toată viață a lucrat Victor la casa aceea. Mare, semeață, în mijlocul unei livezi de meri. Niciodată nu au plecat într-o vacanță adevărată, pentru că aveau nevoie de bani și timp pentru casă. Nu s-a simțit niciodată bine acolo, iar după ce Victor a murit, s-a întors degrabă în apartamentul de la bloc.

“(…) și atunci, în 1981 eu am zis gata, vezi-ți de familia ta, eu o să-mi văd de-a mea, că și soțul terminase cu inginera lui, și să trăim și noi ca creștinii.”

Scrisoarea continuă cu detalii despre familia ei, despre boala soțului care a făcut “escală”, slujbele de pomenire, ca să ajungă într-un final la remușcările pe care le tot simte de câțiva ani încoace. Dacă ar putea să șteargă perioada 1979-1981 din viața ei, ar face-o bucuroasă, dar nu poate.

Înainte să ajungă la finalul scrisorii, domna Vlaicu aude din nou soneria. Deschide ușa, știe că de data asta trebuie să fie îngrijitoarea. Așa este, în prag stă, încurcată, Mimi, o femeie robustă, încă tânără, care se scuză pentru întârziere, dar s-a rătăcit, că toate blocurile astea sunt la fel.

“Cât timp tu te faci comodă” îi spune doamna Vlaicu, “eu îmi termin de citit scrisoarea. Azi poștașul mi-a adus o scrisoare adevărată”.

Și citi finalul:

“De aceea vă rog din suflet, doamnă, să mă iertați. Am nevoie ca de aer să știu că m-ați iertat.

Cu stimă,

Pușa (Elisabeta) Popescu

P.S. Dacă nu-mi răspundeți la această scrisoare, am să consider că m-ați iertat.”

Împături cele cinci pagini, le puse la loc in plic și se întoarse către Mimi: “Acum aș vrea să mergem la coafor, apoi să facem o mică plimbare. Ai grijă, cand mai vine poștașul, să-i spui că nu mai vreau scrisori adevărate. Accepți doar facturile pe care mi le aduce lună de lună. Pe astea chiar trebuie sa le plătesc, din păcate.”

Și tu poți scrie pe Catchy!  :)   Trimite-ne textul pe office@catchy.ro. 



Citiţi şi

Nu te pune cu o femeie înșelată

M.

Manchester – lumânări şi zâmbete în bernă

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
4,899 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro