Secretul acela mare pe care n-a apucat să mi-l spună…

Laura Baban

5 August 2014

Prima oară zâmbetul. Zâmbesc frumos, ca o felie de pepene roșu cu urme de dinți. Am 26 de ani și de 26 de ani zâmbesc. Ochii mi se îngustează, fruntea mi se aprinde ca o lustră, pielea îmi face cute în jurul ochilor. Știu că acolo vor fi primele mele riduri. Și ce? O să le iubim, numai noi știm de unde vin.

Am un metru șaișnouă, dar mereu spun șaptezeci și zâmbesc. Oricum sunt prea puțini până la tine, sunt mereu scundă și-mi place. Abia de-ți ajung la umăr, umărul tău unde ți-am apăsat cele mai multe săruturi. Nu-i așa că uneori îți simți un braț mai greu ca celălalt?

Părul mi se curbează pe umeri, zburat de vânt. Nu mă pieptăn niciodată. Îl spăl cu săpun de casă și-atât. Bunica m-a învățat. Părul meu miroase mereu a fân și-a vânt și-a încă ceva, încă n-am aflat și tu nu vrei să-mi spui. Îți umpli pieptul de el și-apoi adormi învelindu-mă și cu celălalt braț. Eu mă trezesc uneori și beau pe ascuns apă din tine.

laura

Îmi port unghiile scurte, ca atunci când eram mică și-mi erau dăltuite de joacă. Port în pumni niște praf de pietre, puțin polen și nas umed de cățel. Niciodată n-am palmele curate, nu-i de ghicit în miezul lor. Totuși tu vezi ceva și ridici arcadele. Mă gândili cu buricele degetelor și eu sar în sus și mă scarpin cu mâna cealaltă. ”Hai să te spăl” și ceva intim se petrecere între mâinile noastre, alunecând una pe alta în miros de săpun și apă fierbinte.

Uneori îmi muți inima din loc. Când mă iei pe sus ca pe-o păpușă, mă gâdili și mă fugărești prin casă. Eu te ameninț cu pumnii mei mici, țip înainte să mă doară, înainte să mă gâdili, țâșnesc, țopăi, te ciupesc, te împing și chiui. Tu mă tragi și mă împachetezi în brațele tale. ”Ah, voi erați? Credeam că-s niște bețivani pe stradă”, ne-a zis bunica și-a-nchis ușa făcându-și o cruce mică. Covorul ei de lână era adunat lângă geamlâc, fotoliul în mijlocul odăii, iar focul din sobă tăcuse demult. Nu ne-a certat niciodată, zâmbea. ”Așa să vă fugăriți și la vârsta mea”, ne zicea în șoaptă, tăcând apoi o liniște care învelea un mare secret.

Am sprâncenele arcuite a mirare, fluctuează după gând. Și, la cum mă privești, te bănuiesc că mai degrabă tu-mi ghicești în sprâncene, nu în palmă. Simt cum îmi cotrobăi în capul rotund, de parcă mi-ai deschide o ușiță în dreptul frunții și-n întunericul dulăpiorului ai privi cu zăbavă. Mereu cu desfătare asculți, de parcă tot ce se petrecere în pliurile minții mele e foarte, foarte interesant. Cred că așa te-a găsit iubirea mea: ascultându-mă.

Îmi place să mă văd prin ochiul tău mărmuriu. Mă pândesc așa cum noaptea pândesc lumina pe sub ușă. Ce-i dincolo? Ce știi despre mine? Mă uit la ultima poză pe care mi-ai făcut-o. Am nasul mic, ca o cireașă, buzele calde, alunecă pe față ca urma lăsată de-o pensulă cu prea mult acrilic. Sunt o femeie frumoasă în pozele tale. Mai frumoasă decât știu eu.

Poate ăsta e secretul acela mare pe care bunica n-a mai apucat să ni-l spună. Avea părul alb și fugea, bunicu îi făcea poze și-o ridica de la pământ cu un braț, o gâdila și ea bătea cu pumnii mici în spatele lui de soldat. Iar părul ei mirosea a fân, și-a vânt, și-a încă ceva.



Citiţi şi

Azi i-am văzut din întâmplare pozele pe facebook

Eu aş manageri, dar n-am pe cine

O iubire veche, de bronz

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,172 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro