Secretul fetei frumoase

Alexandru Petria

26 January 2015

Alexandru PetriaDorina-Grațiela Aolăriți, de unde până unde ai ajuns la scrisul literaturii pentru copii? Eu am încercat să scriu aşa ceva, când fiica mea a fost mică, dar n-am reuşit. Nu e deloc uşor.

– În copilărie, fiind mezina într-o familie numeroasă, scriam – ori cel puţin asta încercam să fac – literatură pentru cei mari. Bineînţeles că nu-mi ieşea. Dar o făceam din curiozitate, dintr-un spirit “mârşav” de intruziune în lumea celor care pot şi au voie să se îndrăgostească, să aibă probleme, să-şi creeze intrigi, să le coase, să le complice, să le descoase… Era un fel de privit pe gaura cheii într-o imaginată lume “a celor mari”, cu toate distorsiunile de rigoare. Eram avidă să cunosc şi să pătrund un limbaj, un tip de comunicare inaccesibil mie, “aia mică” de atunci. Iar acum, părinte fiind, scriu literatură pentru copii şi tare am bănuiala că o fac exact din aceleaşi motive; din dorinţa de a accesa un univers în care lucrurile încă nu s-au complicat, de a fi părtaşă cu drepturi depline la modul lor simplu de a comunica şi de a vedea lucrurile. Îmi dau seama că, prin ceea ce aştern pe hârtie, lansez anumite mesaje sub influenţa contextului în care impulsul creativ mă surprinde; copiii mei sunt încă mici, iar la atelier sunt înconjurată de mulţi alţi copii. Nici eu nu scriu doar literatură pentru copii, aşa că sunt de acord; e oleacă mai complicat să li te adresezi prin poveşti, trebuie s-o faci într-un spaţiu restrâns, într-un limbaj accesibil lor şi neapărat într-un mod care să-i farmece. Dacă tot sunt genul care se abandonează proiectelor sale – şi sunt! – am găsit cu totul natural să mă dedic total creşterii copiilor mei în primii lor ani; cred că mi-a ajutat enorm timpul petrecut cu ei, discuţiile noastre aparent fără noimă şi, la fel de important, jocurile cele mai grele în care m-am introdus, în care ei au binevoit să mă invite, adică acelea la iniţiativa lor, după regulile lor. Şi n-au cum să nu mă inspire, cum să nu mă îndrume…

– Te rog să încerci să te prezinţi pentru cei care ne citesc…

– M-am născut în toamna lui ’81 într-un oraş curat, mic, cochet, fără prea multă istorie arhitecturală la vedere, despre care se spune că e “semi-oltenesc”; Râmnicu Vâlcea.  Pun pariu că era o toamnă ca la carte, cu covoare în culori de foc, fragile şi crocante, de ţi-e milă şi poftă să calci pe ele, pentru că prea mă seduce acest timp al anului! Un răpciune umed, cu cer vineţiu şi soare înşelător, care promite trecutul şi viitorul dar care, inevitabil, aduce doar prezentul. A urmat o copilărie în care joaca mea a însemnat desen, lut, poveşti. Deşi am avut alături tot timpul oameni care s-au străduit să mă convingă că ar trebui să merg pe un drum sau altul – adicălea spre filologie ori spre arte plastice – nu am simţit niciodată că cele două ramuri artistice s-ar anula reciproc. Dimpotrivă. Am avut un parcurs în care literatură consumată sau creată s-a împletit cum nu se poate mai bine cu studiul artelor plastice. Nu ţin minte să fi avut vreodată un simţ practic deosebit, aşa că am creat din pură pasiune, mereu pe ascuns, fără un scop anume. Însă cum nu poţi minţi la nesfârşit fără să te descopere nimeni, profesorul meu de Limba şi Literatura română – fără tăgadă “Domnu’ Trandafir” al existenţei mele – a pus mâna pe una din scriiturile mele de la acea vreme, o piesă de teatru, pe care a şi publicat-o într-o revistă culturală locală. Este omul ale cărui vorbe m-au urmărit mereu găsindu-şi sensul abia acum, la maturitate; “nu mai lucra pe ascuns, asumă-ţi ceea ce eşti, creează şi scoate la lumină”.

Dorina-Grațiela Aolăriți

Oficial, am absolvit  Liceul de Arte din Rm. Vâlcea şi Universitatea Naţională de Arte Bucureşti (secţia Ceramică, promoţia 2004). În prezent, pe lângă ceea ce rămâne marea realizare a vieţii mele – aceea de a fi părinte – îndrăznesc să trăiesc o viaţă care-mi place; scriu şi ilustrez în continuare poveşti pentru copii, proză scurtă (care nu prea e pentru copii), poezie. Desenez, pictez, modelez şi mă ocup de dezvoltarea unui proiect personal, anume un atelier de artă local, unde sunt şi profesor de arte.

Activitatea mea intensă şi “la vedere” este cea din zona artelor plastice; de-a lungul timpului, am participat ca artist-ceramist la expoziţii în galeriile de artă bucureştene, în cataloage de specialitate şi în cadrul unor simpozioane de artă internaţionale.

Adevărul este că nu mă pot felia spunând despre mine că sunt mamă, artist, profesor de arte, soră, fiică, soţie, prietenă. Sunt toate acestea în acelaşi timp, desigur, imperfectă în toate, însă trag speranţa că în limite tolerabile. Cine mă citeşte sau îmi urmăreşte activitatea artistică ar crede că mă lăfăi într-o existenţă boemă şi că nu port ceas “pentru că ceasul e atât cât vreau eu”. Dar, contrar aparenţelor, sunt un om extrem de ocupat, care funcţionează cu agendă de lucru şi sarcini, care se străduieşte să nu lase loc de “merge şi aşa” în toate proiectele prezente şi să facă loc celor viitoare, deloc puţine acestea.

Cineva drag îmi spune constant că sufăr de stahanovism… câteodată cu admiraţie, câteodată cu reproş, dar întotdeauna pe bună dreptate. Bineînţeles că nu-mi rămâne decât să-mi asum.

– Cartea ta de la Adenium, Secretul fetei frumoase, se bucură de succes. Cum te simţi în ipostaza de autoare, fiind la primul volum? Care e secretul la care se referă titlul cărţii?

– M-am bucurat să citesc în anumite articole de pe internet că lucrarea mea a câştigat la secţiunea “Carte pentru copii” (în loc de “Literatură pentru copii”) deoarece, în realitate, povestea a fost construită atât prin cuvinte, cât şi prin mesajele vizuale. “Secretul fetei frumoase” este presărată cu tot soiul de elemente importante care se regăsesc doar în ilustraţii, detalii pe care cuvântul scris nici măcar nu le insinuează. Ilustraţiile mele, când descriu textul, când îl completează. Astfel, povestea “Secretul fetei frumoase”, citită fără a acorda egală importanţă şi imaginilor, transmite un mesaj incomplet şi atrage toate şansele de a nu fi înţeleasă pe de-a-ntregul. Mi se pare esenţial ca o carte pentru copii (citită şi de părinţi) să aibă ilustraţii care să atragă ambele generaţii, iar eu, până acum, am feedback-ul că aş fi reuşit.  Dacă e să trag un pic culisele spre stânga şi spre dreapta, cartea s-a născut cu o ilustraţie, după care au mai urmat încă vreo trei, într-un final m-am aşezat la calculator şi i-am dat Alei un rol, o rătăcire,  pe parcurs nişte metafore ale conştiinţei ei în chip de animale prietenoase şi o descoperire a sinelui. Prin urmare, pentru că nu mă consider autoarea unei cărţi ci creatoarea unei cărţi, sentimentul de bine, de lucru bun dus la capăt şi împărtăşit este cu atât mai plin! Am mai scris poveşti, dar mă bucur că am debutat cu “Secretul fetei frumoase”; povestea copilului care-şi scotoceşte “ladă de zestre”, descoperindu-şi potenţialul, mă reprezintă. Şi atunci bineînţeles că “secretul” din titlu se referă la drumul individual al Alei spre descoperirea sinelui, după o tulburătoare rătăcire – rătăcire la propriu şi la figurat.. Mici, mari, tuturor doresc un asemenea “secret” – o experienţă unică până la (re)descoperirea sinelui.

Să scrii şi să-ţi ilustrezi propria carte este, cu siguranţă, o realizare frumoasă. Dar dacă aş avea răgaz să-mi savurez victoriile, probabil m-aş panica.

secretul fetei frumoase

– Ai văzut, pe viu, reacţiile copiilor la lectura “Secretul fetei frumoase”?

La primul curs pe care l-am ţinut la atelier după lansarea de la Gaudeamus, am fost întrebată ce-i cu vrăjitoarea din carte, semn că povestea mea fost cercetată cu minuţiozitate. Într-adevăr, vrăjitoarea cu faţă de “i-o coc eu!” din pagina 15, cu care sper să faceţi cunoştinţă cât de curînd, este singurul personaj despre care nu se spune nimic, nici măcar printre rânduri. Ea doar traversează în zbor “Secretul fetei frumoase”, grăbită pe mătura ei să ajungă într-o altă poveste, în care, ce credeţi, capătă chiar rolul de povestitor. În cadrul unui alt curs de la atelier, am citit povestea unei grupe de copii de 7-10 ani. I-am descoperit exact în starea pe care mi-am proiectat-o scriind şi desenând “Secretul fetei frumoase”; erau captaţi, pe alocuri uimiţi, curioşi, însă în general amuzaţi. Câţiva copii mi-au şoptit timid că vor şi ei să deseneze aşa şi să scrie cărţi “când se fac mari”. Însă cel mai mult mă bucură că au multe întrebări, ceea ce înseamnă că scopul meu este atins; “Secretul fetei frumoase” să nu fie o poveste extrem de limpede, pe care, după ce i-ai parcurs ultimul rând, s-o închizi fără să mai fie nevoie să te gândeşti la ea, ci o poveste care invită la dialog. “Secretul fetei frumoase” este o carte care se citeşte în doi, părinte şi copil, chiar dacă cel mic a învăţat deja să citească.

– Te-ai apucat de-o altă carte?

– Finisez un volum de poveşti început înainte de a publica “Secretul fetei frumoase”. Deocamdată nu dezvălui nimic… decât câte un sfert sau câte-o jumătate de ilustraţie în lucru pe pagina mea de Facebook sau pe blog. Sau să mai spun că într-una dintre poveşti, “poate” cea povestită de intrusa vrăjitoare din “Secretul fetei frumoase”, o veţi reîntâlni pe Ala?



Citiţi şi

Există viață după Brad Pitt

Sunt eu, fosta amantă a soțului tău

Scarlett a fost modelul meu

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,434 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro