Secretul tinereţii fără bătrâneţe… şi al vieţii fără regrete

Alina Rădulescu

18 May 2011

În Okinawa trăiesc de patru ori mai mulţi oameni cu vârsta peste o sută de ani decât oriunde în lume. Aşa spun statisticile – acele statistici care au făcut Okinawa prefix la orice noutate în materie de dietă, căci mania zilelor noastre este să credem că dacă ne hrănim în mod adecvat trupul suntem scutiţi de sarcina potolirii oricărei înfometări sufleteşti pe care digerarea experienţei zilnice ne-o poate provoca. Imitând viaţa oamenilor din Okinawa, spun specialiştii, mănânci ce trebuie şi vei fi un om frumos, vei trăi mult şi bine. E drept, aceiaşi specialişti spun şi că oamenii din Okinawa nu mănâncă mai niciodată carne. Pe de altă parte, oamenii din Okinawa se mândresc că pot să prepare şi să mănânce absolut orice bucăţică dintr-un porc. Mâncarea pentru Anul Nou, cea mai importantă sărbătoare japoneză, nu constă în turte din orez, ca în insulele de mai la nord de Okinawa, ci din carne de porc, gătită în mod tradiţional.

Orice am mânca nu o vom face, poate, cu aceeaşi poftă de viaţă ca cea a unui om care vede marea, în fiecare dimineaţă, când deschide ochii, dar specialiştii par să nu considere că asta nu ar fi o mare problemă. Ce dacă spiritualitatea şi spiritul comunitar al oamenilor din Okinawa ne sunt străine? Ne putem asigura viaţa veşnică dacă mărim consumul de peşte şi renunţăm la alcool… Reducem Okinawa la un mod de alimentaţie şi explicaţia pentru longevitatea locuitorilor ei este evidentă, spun dieticienii. Dar aşa să fie oare? Nu sunt o expertă, dar trăind aici, nu pot să nu simt că explicaţia asta este departe de a fi cuprinzătoare, că secretul este în altă parte, oricât de benefică ar fi sănătăţii noastre o alimentaţie bună.

Primul lucru la care m-am gândit atunci când am auzit cât trăiesc, în medie, locuitorii din Okinawa nu a fost că vreau să sorb şi eu din licoarea veşniciei, ci m-am întrebat cât de diferită trebuie să fie perspectiva lor de viaţă. Dacă ştii că vei apuca suta de ani, dacă lucru ăsta pare firesc, la fel de firesc pare şi să consideri că 60 este “noul 30” şi să nu numeri zilele până la pensie, căci, oricum, viaţa îţi oferă suficient timp încât să faci tot ceea ce ai vrea să faci.

Mai în glumă, mai în serios, o dată ce am început să studiez obiceiurile din Okinawa le-am spus prietenilor mei că am descoperit de ce trăiesc oamenii de aici atât de mult. Se cheamă Kajimaya! Oamenii aşteaptă marea petrecere care se oferă în cinstea celor care împlinesc 97 de ani. La 97 de ani, toţi bătrâneii devin subiectul unei mari parade anuale, sunt urcaţi în maşini decapotate, îmbrăcaţi în haine colorate, plimbaţi prin întreaga regiune şi felicitaţi de toată lumea. De la vârsta aceasta, consideră oamenii din Okinawa, adulţii încep să dea în mintea copiilor. De aceea participanţii la festival poartă în mână sfârleze şi sunt hrăniţi cu dulciuri din zahăr brun. Este un obicei şi cred că este o frumoasă idee pentru modul în care oamenii venerează etatea înaintată, despre cum se bucură încă de viaţă chiar şi la vârste la care noi, europenii, dacă încă supravieţuim, ne facem socotelile şi cerem vieţii să ne aducă nota de plată, sperând doar să nu rămânem datori cu prea mult. De asemenea, Kajimaya mi se pare grăitor pentru modul în care comunitatea este implicată în viaţa localnicilor, fiecare este parte a unui ceva mai mare, a unui grup de oameni care nu te lasă să lâncezeşti în casă, ci sărbătoreşte împreună cu tine fiecare nouă etapă a istoriei personale. Kajimaya este o mărturie că pentru oamenii acestor insule timpul nu trece degeaba, aşa că, într-un fel sau altul, legătura acestui obicei cu secretul atât de râvnit al longevităţii din Okinawa nu este lipsită de importanţă.

Trebuie să vă mărturisesc că traseul meu prin hăţişul cotidian al acestor insule mi-a schimbat perspectiva despre mai tot. Viaţa în Japonia mă învăţase să fiu mereu în priză şi să fiu foarte pretenţioasă cu lucrurile cărora îmi dedic timpul. “Nu îmi pierd timpul cu prostii” devenise, cât am locuit la nord de arhipelagul Ryukyu, criteriul după care alegeam sau nu să fac un lucru, îmi reproşeam stările de confuzie şi le vedeam ca momente de stagnare, momente în care viaţa nu se mişcă şi îmi putrezeşte în trup, momente în care nu mă îndrept spre locul spre care năzuiesc. Mă obişnuisem să fiu activă, să funcţionez în acelaşi fel ca un ceas pe baterii, propulsionată de propria dorinţă de a-mi transforma experienţa în destin, să mă ridic din pat în momentul în care deschideam ochii şi să nu aşez capul pe pernă până când epuizarea nu-mi sorbea viaţa din trup. Toate aceste lecţii le-am uitat, însă, într-o zi, în timpul primului meu drum cu autobuzul prin Okinawa. Am primit la schimb un indiciu despre ceea ce ar putea fi atât de vânatul secret al luptei cu timpul.

Aveam oarece emoţii la prima întâlnire cu autobuzul, căci auzisem atâtea, iar sistemul de transporturi din Okinawa deja mă dăduse gata, demonstrându-mi că abilităţile mele de orientare în spaţiu sau pe hartă nu vor fi niciodată suficiente aici pentru a ajunge de la punctul A la punctul B şi că în ecuaţie va fi mereu introdusă necunoscuta (dar previzibila) strigare de ajutor către un om al locului. Sistemul de transport în comun din Okinawa este o enigmă nu doar pentru mine, chiar şi localnicii ridică din umeri când îi întrebi de unde şi ce autobuz să ei. Tren nu există. De fapt, transport în comun nu există.

Toată lumea circulă cu maşina, cu motoreta, cu scuterul sau motocicleta. Te-ai aştepta să vezi biciclete, căci Japonia este plină de ele, dar insula este încărcată de dâmburi şi dealuri şi suişuri şi coborâşuri şi tot aşa. Te-ai aştepta ca oamenii din Okinawa să meargă mult pe jos, căci aşa e sănătos, dar distanţele sunt, în general, mari, iar efortul inutil este un concept ce lipseşte din filozofia locului. Iaca deci cum încă unul din lucrurile pe care experţii le trec ca secrete pentru viaţă lungă, se dovedeşte a fi de neconceput în insulele longevităţii. Mersul pe jos nu este pentru “uchinanchuu”*. Să ne întoarcem la autobuz!

Trebuia să sosească în 10 minute, dar nu venea şi pace. După primele cinci minute de întârziere, dacă aş fi fost pe insula cea mare a Japoniei, aş fi văzut oameni foindu-se şi întrebându-se unde şi ce a plesnit, căci doar scurgerile de apă şi sinuciderile pe linia de tren provoacă schimbări ale orarului acolo. Pe insula mare a Okinawa, însă, oamenii stăteau în linişte şi aşteptau. În Okinawa autobuzele întârzie mereu, aşa că oamenii nu sunt niciodată surprinşi că ceea ce apare pe orar nu se respectă. Nu sunt nici măcar indignaţi. Întârziatul este o treabă firească în Okinawa. Nimeni nu te ia de neserios doar pentru că nu îţi încadrezi viaţa în limitele impuse de acele ceasornicului.

După 30 de minute de aşteptare mă aflam într-un autobuz care se deplasa un minut şi staţiona cinci. Traficul era infernal. Îmi alocasem o oră şi jumătate ca să ajung de la punctul A la punctul de întâlnire cu o prietenă. Problema era că dacă nu ajungeam la timp, nu mă puteam întâlni cu omul de la punctual-destinaţie. Problema era doar în mintea mea. Drumul a durat două ore, iar la punctul B nu mai era nimeni când am ajuns. Le-aş fi considerat patru ore pierdute (dacă le numeri şi pe cele până acasă), dacă nu aş fi avut o mică revelaţie în timpul acesta. Am realizat că, în timp ce eu mă foiam în autobuz, oamenii din jurul meu păreau Zen. Probabil că şi ei aveau undeva unde trebuia să ajungă, mai mult ca sigur nici ei nu se aşteptaseră ca drumul să fie atât de aglomerat. Însă de ce mă agitam? Puteam să fac şi altceva decât să stau pe scaun şi să aştept? Era ceva de făcut? Puteam să-mi opresc prietena să plece? Nu. Stresul meu nu rezolva problema, ci era încă o problemă în plus.

Toată lumea părea să ştie asta, mai puţin eu, cea care verificam ceasul din 30 în 30 de secunde, rugându-mă ca autobuzul să se mişte mai repede. Nu aveam nimic să-mi reproşez şi totuşi eram cu nervii întinşi la maximum. Privind în jur mi s-a făcut ruşine. De parcă toată lumea ar fi ştiut că sunt un ghem de energie negativă. Spre deosebire de mine, oamenii în Okinawa nu se supără şi nici nu-şi lasă liniştea, interioară sau exterioară, să fie destrămată de lucruri fără importanţă. Fiecare face atât cât poate, munceşte cât vrea, se odihneşte cât îi trebuie. Timpul nu se pierde. Se transformă. În amintiri cu familia şi comunitatea, în momente de singurătate sau de tristeţe, în sărbători, în momente în care nu poţi să faci nimic, în momente de care îţi vei aduce mereu aminte şi altele despre care nici nu ştii când trec. Uneori timpul se transformă în călătorii de patru ore cu autobuzul, iar asta ar trebui să fie OK, căci patru ore dintr-o viaţă de om nu sunt o eternitate…

Poate că secretul tinereţii fără bătrâneţe à la Okinawa este că timpul nu se măsoară în secunde, ci în clipe petrecute agreabil. Poate că nu există niciun secret. Am o singură certitudine: occidentalii de noi ne concentrăm prea mult pe partea ştiinţifică, pe stilul de viaţă (ce cuvânt fără niciun sens, căci omul nu are un stil de viaţă sau un stil de a trata cu viaţa, ci doar un arsenal de figuri de stil prin care încearcă să îşi explice amănunte din bucăţica de eternitate la care este părtaş), pe alimentaţie, pe detalii. Îi disecăm pe oamenii insulelor şi dăm vina ba pe genetică, ba pe dietă, ba pe vreo componentă a filosofiei orientale pentru viaţa lor nefiresc de lungă. Secretul nu este, de fapt, un secret, puteţi vedea în filmuleţul de mai jos că oamenii din Okinawa îl spun cu voce tare şi cu bucurie în glas.  Poate că invers, ar trebui să înţelegem că nefirească este doar curiozitatea noastră, setea de a explica orice, de a aplica teorii cunoscute unor lucruri care ne rămân Nu viaţa lor este nefiresc de lungă, nici a noastră  nefiresc de scurtă.

Poate dacă nu am mai măsura cu atâta precizie timpul şi ne-am dedica viaţa făcând ceea ce avem de făcut, nu planificând ceea ce avem de făcut, clipa ar trece şi ea altfel şi, aproape fără să ne dăm seama, am ajunge la 97 de ani, în pragul bătrâneţii, dar, în acelaşi timp, la întâlnirea cu o nouă copilărie.

Poate că secretul tinereţii fără de bătrâneţe este tocmai viaţa fără de moarte, să nu te gândeşti la clipa din urmă, să nu trăieşti cu regretul că nu ai timp să le faci pe toate, ci să te bucuri de cele pe care ai timpul şi şansa să le faci.  Secretul nu este ca timpul să aibă răbdare cu oamenii, cum zicea Preda, ci ca oamenii să aibă răbdare cu timpul, să ne temperăm dorinţa de a ne construi un destin demn să devină subiect de romane şi să ne bucurăm de frumoasele banalităţi ale vieţii, una câte una, fără să cerem, fără să aşteptăm, fără să ne grăbim.

Notă:* nume prin care oamenii din Okinawa se denumesc pe ei

Citiţi şi

Cele mai bune 10 țări din toate punctele de vedere

2017 – când vor înflori cireșii în Japonia

Nunțile barbare – Hacksaw Ridge

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
4,820 views

Your tuppence

  1. vivi / 22 May 2011 22:55

    Oamenii acestia s-au deprins sa traiasca frumos: sunt toleranti, rabdatori, muncesc si fac sport dar nu se irosesc. Au o alimentatie echilibrata si o viata sociala foarte activa chiar si la varste inaintate. Se gandesc la viitor cu relaxare si optimism chiar daca sunt foarte in varsata. Isi doresc sa traiasca cat mai mult ca sa vada lumea evoluand, nu ca sa critice…oamenii acestia vad partea plina a paharului, spre deosebire de noi. Felicitari pentru articol! M-a deconectat si pentru cateva secunde m-am gandit ca poate ar trebui sa-mi reanalizez prioritatile.Multumesc!

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 10 Thumb down 0
    Reply
  2. ioana / 22 May 2011 14:15

    Oamenii acestia stiu sa triasca frumos si asta e esenta longivitatii lor! Felicitari pentru ideea minunata de a ne prezenta si o alta perspectiva a vietii, dincolo de nuantele de gri, maro si negru cu care suntem noi obisnuiti.

    Thumb up 4 Thumb down 0
    Reply
    • Alina Rădulescu / 24 May 2011 8:18

      Mă aflu într-adevăr într-un colţ de lume cu totul şi cu totul deosebit, aşa că sper să am şi de acum încolo şansa de a vă prezenta bucăţele din viaţa şi mentalitatea oamenilor de aici.

      Thumb up 2 Thumb down 0
      Reply
  3. Alina Rădulescu / 19 May 2011 2:17

    Impresionant este nu numai faptul ca traiesc mai mult, dar faptul ca traiesc mult mai bine, cica “economisesc” pana la cinci ani din viata prin faptul ca nu stau in spitale sau nu sunt bolnavi. Toate zilele alea cand noi suntem pusi la pat de vreo gripa, ei le petrec cantand si dansand. Nu pot sa nu ma gandesc ca daca nu esti echipat spiritual si mental pentru longevitate nu prea conteaza ce mananci sau cat dormi. Nenea ala care a spus ca aproape nu se enerveaza niciodata clar stie ceva despre viata ce pe noi nu ne-au invatat la scoala. 😀

    Thumb up 5 Thumb down 0
    Reply
  4. Kujaku / 18 May 2011 18:37

    Omedetou again, Arici!Un articol din nou inedit. Nu stiam ca sunt cei mai longevivi de pe planeta. Video’ul complementeaza excelent articolul si ma bucur sa vad ca nu-l rezumi cum ar face-o (si de altfel o fac multi), ci ca il prezinti cu propriile tale opinii si comentarii la cele narate in video. Si eu tind sa cred ca nu se poate vorbi de un stil de viata si mai ales atunci cand vorbesti ca poate cheia tineretii vesnice sau a longevitatii (depinde de fiecare cum priveste tema) nu e neaparat alimentatia sau mai stiu eu ce altceva. Oamenii astia chiar traiesc viata, lasand timpul sa curga dupa bunul lui plac. E incantator sa’i vezi pe batraneii aceia stransi pe tatami in jurul mesei cantand si dansand, relaxati si impacati cu propriul destin. Asa cum e impresionant sa auzi o batrana la 103 ani zicand ca isi doreste sa mai traiasca pe putin alti 5 ani, tocmai acum cand se bucura de viata. Ei sunt adevaratele modele ce lipsesc azi societatii mondiale!
    Felicitari inca o data si de abia astept urmatorul articol. Itsumo sore wo yondara, anata to chikaku ni iru ki ga surunda yo neee. 😀 (Everytime I read your articles it makes me feel I´m very close to you :D)

    Thumb up 4 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro