Selfie cu fosta mea soție

Constantin Ciucă

30 July 2015

constantin ciucăFosta mea soție era o femeie foarte credincioasă. Nu, nu în sensul că mergea la biserică sau că ar fi crezut în Dumnezeu. Nu, nu. Dimpotrivă! De Paște și de Crăciun, înspăimântată de ideea de a deschide cuptorul aragazului pentru a face o firimitură de cozonac și scârbită de asfixia iudeo-creștină de prin magazine, insista, alarmată, să plecăm câteva zile din țară prin Africa sau vreo țară arabă, până trecea nebuneala cu ouă roșii și cu Învieri, cu bărbi de vată și capre de lemn, și alte prostii de genul ăsta, trecute în calendar cu roșu.

Când o femeie este mai frumoasă decât crede ea însăși despre sine că e de frumoasă, înseamnă că e cu adevărat orbitoare. Și așa era ea. Fosta mea soție era orbitor de frumoasă și încântător de credincioasă, chiar dacă credința ei era una cu totul sui-generis. Nu, nu era nici catolică și nici bahai, nici ebionită sau chen tao, nici Jain și nici menonită, pentru că ea nu se complica cu așa ceva. Credința ei era pur și simplu credința față de bărbatul pe care îl iubea. Adică îi era credincioasă bărbatului ei, cu trup și suflet, pe viață.

Iar când o zeiță ca ea îți jură credință veșnică așa cum mi-a jurat ea mie, și îți spune că numai în următoarea sută de ani putea exista, pur teoretic, posibilitatea să se mai nască cineva pe care ea să îl poată iubi la fel de mult cum mă iubea pe mine, te ia o amețeală și te trezești râzând de unul singur, ca prostul. Te bucuri ca un copil, iar pieptul ți se umflă ca la un silver-back. Vreau să spun, ca la o gorilă adultă. Nu mai e nimeni ca tine. Brusc, ești ridicat la rangul de semizeu și intri în ligă cu de-alde Herakles, Perseu, Achille, Orfeus și alți șmecheri din ăștia care, de pe pământ, au reușit să ajungă la ceruri și să își facă de cap acolo cu zeițele alea iubărețe ale grecilor.

Mă droga!

Acum, desigur că, ginecologic vorbind, nu am fost primul ei bărbat și probabil nici al zecelea. Nu am știut niciodată unde trebuia să mă opresc cu numărătoarea asta clito-numerică pentru că ea, înainte de a mă cunoaște pe mine, fusese o fire aventuroasă și, așa cum mi-a mărturisit în una dintre conversațiile noastre savante de după masa de prânz, percepea actul sexual ca pe un demers gnoseologic. Adică se fu*ea pentru a avansa în cunoaștere și pentru a-și lărgi orizontul. Pentru a înțelege universul și pentru a dezlega misterul prafului cosmic din Norul lui Noort. E lucru știut că țelul suprem al vieții omului pe pământ este cunoașterea și toată lumea tinde către ea. Fiecare cum poate. Dar, paradoxal, chiar și această contradicție m-a atras pentru că, vis-a-vis de actul sexual, preceptul meu călăuzitor în viață fusese ”fu*e și nu cerceta”, ceea ce era exact opusul a ceea ce spunea ea.

Iar contrariile, după cum se știe, întotdeauna se atrag.

34337588e156f7bb75ed1c8c4f126a78

În general, sunt un tip cu imaginaţie şi de aceea predictiv. Nu predictibil. Ci predictiv. Adică vizualizez în avans ceea ce urmează să se întâmple și de cele mai multe ori fac lucrul acesta corect. Pentru că mai toată tinereţea mea m-am ocupat de analize de personalitate, de introspecţii şi de alte prostii din astea existenţialiste, îmi formasem în timp părerea că sunt un tip care se cunoaşte pe sine foarte bine și care îi poate descifra pe ceilalți cu ușurință. Citisem la vreme toate cărţile de aventuri ale copilăriei, începând cu Robinson Crusoe şi Insula misterioasă, întreţinusem raporturi sexuale de la o vârstă fragedă, văzusem suficiente filme pornografice ca să nu mai mă ia nimic prin surprindere şi învăţasem cu uşurinţă formulele trigonometrice care, deoarece semănau cu pictogramele hitite, mi s-au părut în şcoală deosebit de plastice şi decorative. Pe deasupra, ca să impresionez fetele, citisem şi câteva cărţi din acelea groase de care fuge toată lumea: Fraţii Karamazov, Finnegan’s Wake, Critica raţiunii pure. Şi altele de genul ăsta. Ba chiar îmi amintesc, încă, fosilele specifice care delimitează erele geologice, precum şi denumirea tuturor celor 206 oase din corpul omenesc. Pot oricând să reproduc formulele complicate ale fenolilor şi alcoolilor, şi ştiu capitalele tuturor statelor lumii. Mi se pare, adică, că sunt un tip bine informat. Şi că am învăţat destul de multe despre mine şi despre lume. Lumea asta, pe care punem mâna zi de zi.

Wrong!

Într-o zi, în urma une altercații fatale pornite de la o mâncare de fasole scăzută care mie mi s-a părut fiartă insuficient, ea a aruncat cu fasolea prin casă după mine și a zis că nu vrea să mai mă vadă. Am fost, evident, nevoit să plec câteva zile de acasă și, suferind ca un câine, am stat la un hotel din oraș. Sigur că acolo, de dimineața până seara, am continuat controversa cu ea în gând, aducându-i tot felul de argumente în favoarea felului în care percepeam eu bobul de fasole gătit corect. Numai că controversa cu fasolea a devenit cu totul nesemnificativă când, întorcându-mă acasă neanunțat, l-am găsit în sufragerie pe unul dintre foștii ei iubiți, îmbrăcat lejer și părând foarte familiar.

Într-o altă zi, de primăvară, cuprinsă de amoc și de un weltschmertz dureros, m-a anunțat că pleacă vreo două zile la Viena să se relaxeze, că ea nu mai poate trăi așa. Viena mi se pare un oraș jos pălăria și mi-am zis că e o destinație care într-adevăr poate avea efectul acela psihotrop de care avea ea nevoie. Zic, bine, e în regulă, mergi. A venit remontată. Și iubitoare. Doar că în una din zilele următoare, trecând prin fața monitorului ei, uitat deschis în căsuța de mail, citesc propozitia: ”Douăsprezece ore închiși în camera de hotel, doar noi și delirul trupurilor…”

În fine, ca să nu mai lungesc vorba, într-o vară amețitor de frumoasă, eram împreună într-un hotel din Alicante și ea a plecat, pe nepusă masă, la Madrid. Plimbându-mă de unul singur pe sub palmierii fermecători de lângă mare, mi-am amintit că la Madrid ducea o existență modestă de electrician, fostul ei soț, iubitul din studenție.

Și atunci am avut o revelație de proporții:

Da! Ce dobitoc! În tot timpul acesta făcusem greșeala copilărească să cred că universul e unic și să uit de universurile paralele și viețile paralele. Uitasem, dacă vă puteți închipui, de universurile paralele. Și eu, care mă credeam un deștept! Doamne, cât de fericit am fost dându-mi seama de adevărul acesta. Cât de eliberat! Cât de mult mi-am dat seama că o iubesc! Păi, ea, săraca de ea, în fiecare din universuri era credincioasă și fidelă pe viață bărbatului aceluia, doar că jurase credință veșnică la mai mulți bărbați în mai multe universuri paralele. Și, cum trecea în alt univers, cum era credincioasă altuia!

Multă vreme după aceea am fost foarte fericit în universul meu. Am și acum poze cu ea, în care rămâne orbitor de frumoasă, la mare, la munte, aiurea, prin păduri, la piscină, la piață…

Într-o zi, din neatenție, am divorțat.

În universul acesta.

Pe autor îl puteți urmări și aici.



Citiţi şi

Plâng din tot sufletul, apoi îmi refac machiajul și merg mai departe

Dacă ți se pare că este mai bine, poate că o să lăsăm lucrurile așa un timp

Dragostea pe vremea mea

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
24,244 views

Your tuppence

  1. Cris / 15 October 2015 15:31

    Foarte frumos stilul de a povesti, dar și istorisirea …

    Thumb up 5 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro