Señorita Goe și românii. Jurnal de zbor

Liana Oprea

30 June 2013

Când am de zburat la București, ochesc poarta de îmbarcare de la distanță și cu precizie. E acolo unde apare ca din pământ o buluceală de oameni și sacoșe, aparent în aceeași secundă în care se anunță deschiderea porții. Dacă ar fi automobile, ar claxona lung, e verde, hai, ce faceți acolo în față? Chipuri întrebătoare, nerăbdătoare – ce se întâmplă, dom’le – se ițesc din lateralele masei compactate de călători. Pe poartă nu încape decât o persoană o dată. N-are a face. Un optimism incorigibil pompează adrenalina speranței în nou creata ființă miriapodă, brownian-instabilă. Cei din mijloc se ridică pe vârfuri pentru a evalua mai bine secundele până se vor strecura pe deschizătură, în avion. Alături, turiștii cu îmbarcare pentru Moscova formază o coadă lungă, ordonată ca la școală, unul câte unul. Ce fraieri. Coada pe un rând e întotdeauna mai lungă decât formația gloată. Ce rost are să te autodeprimi stând hăăăt la cincizeci de metri depărtare de țintă într-un șir ordonat?

Noi știm să ne organizăm speranța, nu rândurile.

 Am ultimul loc pe stânga. La fereastră, dar nu contează, e zbor de noapte. Tocmai când să trag concluzia că avionul e plin ochi numai cu români, lângă mine stopează brusc – se termina avionul – o familie de spanioli. Tata – cu burtă, mama – parfumată, fiica – adolescentă, amândouă ojate, rujate și apretate ca la nuntă. În secunda doi mama începe să certe o însoțitoare de zbor: de ce nu au locuri unii lângă alții, că sunt o familie? Păi cum de ce? Uite de-aia, pentru că al treilea loc era ocupat de mine, conform biletului de îmbarcare. Mă fac a nu le înțelege necazul și mă bucur în ascuns de frustrarea lor. Fapta nu-mi scapă nepedepsită. Când în sfârșit se resemnează cu situația, aleg o configurație care o plasează pe mama pe scaunul de lângă mine. Nu faptul că e cam durdulie și mușcă din cașcavalul spațiului meu personal mă deranjează. Dar se poate presupune că, în ciuda aparenței solide și înfipte, îi cam tremură mâinile. Pentru că duhnește a parfum de parcă a avut un accident într-un magazin de cosmetice. Un parfum dulce și greu, pe care plămânii mi-l trimit înapoi, refuzând să-l prelucreze. Încerc să-mi reprim greața gândindu-mă la mirosuri sănătoase de transpirație și benzină.

Între timp avionul se pregătește să decoleze, iar fiica, plasată pe al treilea scaun, lângă mama, începe să facă nazuri că ea vrea la geam. Pe urmă vrea marijuana, de mai multe ori. Avionul ăsta e de rahat. Îi trebuie mp3 playerul. Asta, mama poate să-i dea. Două perechi de mâini cu unghii lungi și roz-bombon conlucrează pentru bunăstarea psihică a odraslei, care trece pe locul de lângă mine. Avantaj eu, efluviile doamnei mama se depărtează spre culoar. Domnișoara Goe o admonestează pe mama incredulă: a zis în difuzor să-ți închizi telefonul! Apoi continuă cu nemulțumirile. Ce căldură tâmpită! De unde dau să vină aer? Uf! Se foiește a dezgust pe scaun. Când pleacă avionul? Acum? A decolat? Nu încă, zice mama, o să-ți dai seama când decolează. Uite, acum. Vreau să văd, se enervează fiica, îțindu-se spre hubloul dincolo de care e noapte neagră. A, nu, e tot pe pistă, se corectează mama, grijulie.

Când suntem deja în aer, micuța (la o privire mai atentă descopăr că trebuie să aibă peste 23 de ani) se oțărăște la meniu, care nu-i convine. Dar pentru că-i e foame face totuși, scârbită, o listă de pretenții culinare pe care o predă spre executare mamei pline de brățări și solicitudine. Ce ghinion avem la zborul ăsta, comentează amândouă. Și scaunele astea din ultimul rând, care nu se pot nici măcar bascula spre spate.

Ascult ce ascult, până când adorm la un moment dat. Ne apropiem de Otopeni. Aterizare finuță, lină. Vecinele par epuizate și somnoroase, și le e frig. Avionul rulează pe pistă. Pasagerii sar în picioare de îndată ce am atins pământul. Încep să cotrobăie pe sus după sacoșe și genți. Miriapodul dă semne de reactivare, tot ce-l reține e îngustimea culoarului. Becurile care indică obligativitatea centurii de siguranță sunt încă aprinse. Însoțitoarele de zbor repetă indicația în difuzoare: rămâneți așezați, cu centurile de siguranță prinse. Spun iar și iar, în spaniolă, în engleză și în zadar. Miriapodul le ignoră conștient și desăvârșit, până când ele renunță, neputincioase.

Dincolo de tot aspectul ei de țață, mama dă dovadă de spirit european și îl bate pe umăr pe vecinul din fața ei:

– Siente-se (așezați-vă).

Omul, un bătrânel cu ochelari cu ramă subțire și expresie altfel bonomă, se înfoaie la ea pe românește:

– Eteee! Nu vreau! Ce, te-oi deranja pe tine cu ceva?

– Da’ de ce nu vrei? își deconspiră mama rădăcinile mioritice.

Iar omul o dă pe spaniolă, ca să fie clar că n-are de-a face cu fitecine:

– No quiero!

După care se așează, simțindu-se probabil cel mai fraier din avionul mișunând de oameni și genți mai ceva ca un autobuz de linie preorășenească la orele unei dimineți de marți.



Citiţi şi

Acum, şi eu fug de români, când sunt în străinătate

Disertaţie pe burta goală

Să zicem lucrurilor pe nume: în ultimele două secole, am fost împreună doar 22 ani!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,902 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro