– Dragă, a fost minunat! Am avut o vacanță de vis. Viorel e un tip tare mișto, iar fii-miu se întelege cu el extreordinar. Nu-ți spun ce cadouri frumoase ne-a făcut. Eşti nebună, crede-mă, și încăpățânată pe de-asupra. De ce ai tu impresia că dacă-l cunoști pe vreunul pe un site de matrimoniale e ceva rău? De ce crezi că neapărat ăla e psihopat, că e vreun strâmb sau vreun criminal în serie? Uite, eu l-am întâlnit pe Viorel, care este un tip de nota zece. E directorul unei făbricuțe de confecții, are casa lui, masa lui. Nu a fost niciodată însurat și nu are copii…
Dar omite să-mi spună că Viorel are o sută șaizeci de kilograme la un metru șaptezeci, chel si obsedat de microbii din jurul lui. Amănuntul ăsta mi l-a spus abia după vreo doi ani. Dar nu o pot suspecta pe prietena mea Anișoara de minciună, nici măcar prin omisiune. Nu. Așa e ea. În oricine și în orice, ea vede calitățile și partea plină a paharului, ceea ce, poate că uneori, e o calitate. Ce să mai, una peste alta, îmi spune să-mi fac cont pe sentimente.ro, dacă vreau să termin cu singurătatea și cu plânsul în pernă. Sute și mii de bărbați așteaptă să mă cunoască.
Degeaba îi explic ce părere proastă am eu despre site-urile astea. Că e periculos să te întâlnești cu oameni necunoscuți. Că în spatele calculatorului poate fi orice dement, că… Orice argument îi aduc, Anișoara are un argument contra sau o povestire despre ea sau vreo altă prietenă de-a ei care și-a găsit jumătatea pe sentimente.ro. Până la urmă, Anișoara îmi face o surpriză. Ia o fotografie de-a mea din contul de Facebook, una în care nu mi se deslușește chipul, dar sunt în blugi scurți şi mi se văd picioarele, care, recunosc, sunt punctul meu forte, și-mi face cont pe sentimente.ro.
Îmi fac nessul și deschid sentimente.ro. Într-adevăr, eram asaltată de bărbați.
Aveam atâtea mesje în inbox, încât mi-am zis că e imposibil ca, din atâția bărbați care mi-au scris, să nu-mi găsesc alesul. Mă pun pe citit. Pe măsură ce citesc, mă tuflesc precum cozonacul când deschizi ușa cuptorului înainte de a fi cazul. O liotă de agramați, de nepricopsiți. Încep să-i triez, în primul rând după, ha-ha-ha, că, vorba unei colege, ne plac bărbații buni la cratimă. Pe urmă, după limbaj. După sutele de mesaje citite, rămân câteva. Nu multe, scrise, se pare, de oameni sănătoși la cap, care au un nume și nu un pseudonim ca „Agentul 007” și o fotografie la profil.
Mă apuc să le răspund și începem să ne conversăm. Constat că fotografiile lor de profil sunt, de fapt, luate de aiurea și nu au nicio legătură cu ei. Nici numele, îmi spun ei pe chat, nu e al lor, dar o să mi-l spună când ne vom întâlni. Sunt plini de secrete. Mereu am impresia că vorbesc cu securiști sau cu înalţi demnitari care se tem să nu-i afle presa de scandal. Așa am înțeles că ăştia de la CIA, FBI și alte asemenea structuri, stau toata ziua pe chat și-și caută o relație serioasă. Unii, spre ghinionul lor, când îi intreb cu ce se ocupă, îi pune dracul de-mi spun că au slujbe despre care eu chiar știu câte ceva și, când le pun întrebări încuietoare, se burzuluiesc și mă întreabă dacă sunt de la poliție sau, pur și simplu, mă înjură. Dar cei mai numeroși sunt „romanticii”. Când îi întreb cu se ocupă și ce studii au, încep o tiradă întregă :
– Firea-ți ale dracu de curve. Toate sunteți după portofel. Ce te interesează, fă, cu ce mă ocup eu? Sentimentele nu mai contează? Toate vreți numai bani și directori. Sufletul e tot ce contează, zic ei. Am un suflet bun și mare, dar nu întâlnesc decât curve pe interes, așa ca tine. Ce, fă, dacă trece omu’ printr-o perioadă mai grea și dacă n-are serviciu, gata, la gunoi cu el? De aia sunteți singure, panaramelor, că umblați numai după bani. Când găsiți pe unul de e sufletist, îl întrebați numai despre unde lucrează și ce școli are. Fă, școala vieții e cea mai importantă. Şi sufletul.
Deci, am mai scurtat lista.
Rămân cu două mesaje mari și late.
După conversați civilizate și plăcute, îmi dau întâlnire cu unul din cei doi domni. Se descrisese suplu, de vârsta mea, singur. Îmi trimite o fotografie. Ceva ușor cam cețos, dar se putea distinge un domn draguț, subțirel, îmbrăcat sportiv. Ne întâlnim la eterna cafea.
Intru în cafenea și, de la măsuța din colț, se ridică un domn, într-adevăr subțirel, cam la un metru cincizeci înalțime și cu vreo douăzeci și cinci de ani mai mulți ca mine. Îl privesc dezamăgită. Dar ce pot să spun? Îm dau seama că nu am „antrenamentul” necesar și că, fiind „începătoare” pe „sentimente.ro” nu am știut cum și ce să întreb ca să evit o astfel de situație. Dar dacă eu sunt surprinsă neplacut, el e uluit. Se uită la mine ca la OZN-uri și, cu o sinceritate pe care i-am apreciat-o, mă întreabă ce caut eu pe un site de matrimoniale? Cum am ajuns eu acolo? Fac cumva un studiu de piață sau psihologic? Îi spun senină că sunt singură și că-mi caut „jumătatea”. El îmi spune că e bucuros să mă întâlnească. Că ar fi fericit dacă ne-am reîntâlni, dar că aș face bine să mă retrag de pe site. Că nu e un loc pentru mine. Că sunt o femeie frumoasă și fină, care clar nu știe cu ce „se mănâncă” site-urile astea. Mai sorbim un pic din cafea și ne luăm „la revedere”. Mi-a mai scris. I-am mai răspuns din amabilitate. Și-a dat seama și n-a insistat.
Îmi spun că lucrurile nu sunt chiar atât de grave. Că omul a fost chiar drăguț, educat, amabil și parcă nu e cazul să-mi pierd de tot speranța. Așa că, eu continui să stau de vorbă pe chat cu o gloată de ciudați, de obsedați sexual, de șomeri și alcoolici, până când, bingo! Îmi scrie un tip care nu e certat cu gramatica. Plin de umor. Am râs cu el pe chat mai multe seri la rând. Îmi spune că e ziarist. Că e blond, că are un metru optzeci, șaptezeci de kilograme și ochii albaștri… Ce să mai, sună bine. Și chiar nu vrea să pierdem vremea pe chat, ca puștii. Mă invită la cafea.
A doua zi, vară, cald. Îmi pun sandalele cu toc, fusta scurtă de blugi, tricoul cu umărul gol, mă aranjez o oră în oglindă. Dau și o undă de parfum și pornesc la întâlnire. Când mă apropii de cafenea, încep instinctiv să-l căut cu privirea. Dar, la naiba! Nu văd niciun bărbat arătos conform descrierii, prin fața cafenelei. Trec și mă gândesc să mai dau o tură, că parcă n-aș vrea să-l aștept eu pe el și să-i par disperată. Nu fac doi pași că-mi suna mobilul. E el. Hmmmm, stai să vezi că nesimțitul o să-și ceară scuze că întârzie. Nici vorbă. Îmi spune că tocmai am trecut pe lângă el. Doamne, așa de rău m-am prostit încât trec pe lângă un bărbat cu semnalmentele de mai sus și nu-l observ?! Mă întorc. Nu-l văd. Dar un băiat îmi face cu mâna semne de salut. Mă apropii şovăitoare. Oprită în fața lui, mă legăn de pe un picior pe altul. Aș fi vrut să se despice asfaltul sub mine și să mă înghită. Ce-i spun eu ăstuia acum, fără să-l jignesc? Era înalt de un metru optzeci. Avea ochii albaștri, dar ca ai unui pește fiert și niște ochelari cu sticle groase ca în 1965. Avea genele albe ca două mături țepoase. Afară erau 38 de grade. Dar el avea o cămașă cu mânecă lungă și un pantalon de stofă, amândouă cu patru numere mai mari. Pantalonii stăteau creți în talie și spânzurați în curea. Pantofii erau negri, de toamnă, sănătoși, cu talpă groasă și botul pătrat. Iar părul? Părul era apocaliptic. Îl avea lung până la fund. Nu cred că știa că s-a inventat pieptănul. Și-l legase la spate în coadă, cu un zgârci. Una peste alta, știu că sună urât, dar semăna cu o râmă. Mă întreb disperată unde aș putea să beau cafeaua cu el, dar să nu mă vadă nimeni? După ce ne salutăm, prin dreptul nostru, trece un grup de oameni, însoțiți de jandarmi. O manifestație. El îmi cere scuze și permisiunea să schimbe câteva vorbe cu manifestanții, ca să poată mai târziu să scrie un articol pentru ziar. Mă roagă să-l aștept pe trotuar cinci minute. Eu accept. Dar în secunda doi, plec în pas alergător, ca un infractor. După vreo zece minute mă sună nedumerit. Îi răspund cu o voce indignată, demnă de Romanița Aristescu. Îi reproșez că m-a lăsat în stradă, ca pe o proastă. Iar eu, așa ceva nu accept. După care el, plin de nervi îmi spune:
– La cât de dificilă ești, nici nu mă mir că ești singură. Singură ai să fii, o mie de ani!
Mi-am șters contul de pe „sentimente”. Sper să nu se îndeplinească vorbele pe care cu năduf mi le-a spus. Și-mi place să cred că nu sunt chiar atât de dificilă.
Pe Miriam o găsiţi întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Iubiri de sâmbătă până-ntr-o duminică viitoare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
