Sfințiile Voastre, nu ne mai învrăjbiți!

Ramona Sandrina

1 November 2015

Ramona SandrinaDe atâta sfâșiere și durere, cuvintele nu se mai pot articula corect. Gândindu-mă la cei care și-au pierdut la Colectiv copiii, primul lucru care mi-a venit să îl fac a fost să îmi strâng fetița în brațe, să o sărut și să îi mulțumesc lui Dumnezeu. Apoi, să mă rog pentru cei care au murit și pentru cei care au rămas. Și unii și alții și-au pierdut viața, de fapt.

Când devii părinte sau iubit de înger, știi că viața ta nu va mai fi niciodată la fel. Știi că nu mai ai o viață. Că tu ai murit atunci, acolo, împreună cu copilul tău. Sau iubitul. Sau iubita. Știi că viața merge mai departe, că tu trebuie să o duci demn până la capăt și o vei duce, dar viața devine altceva. O durere continuă până la amorțire! Pentru că numai așa poți să o duci. Amorțit! Amorțit până în sânge, până în suflet, până la Dumnezeu!

Gândindu-mă acum, încă o dată la cei de acolo, mă regăsesc cumva în fiecare. Știu ce înseamnă să îți pierzi un copil și știu ce înseamnă să îți pierzi un iubit. Și gestul natural și firesc este acela de a mulțumi pentru mânuțele, piciorușele, ochișorii și surâsul acela viu și plin de sclipire din brațele tale! Acesta e gestul firesc al unui om, al unei mame, al oricărei ființe umane! Așa gândesc eu! Așa simt eu! Așa cred eu că ar trebui să ne comportăm când auzim de o nenorocire: să mulțumim și să ne rugăm! Niciodată să nu judecăm! Niciodată să nu uităm de latura noastră umană! Niciodată să nu aruncăm cu pietre! Nu când moartea este crudă încă și sângerează și miroase a ars, a lacrimi de sânge, a copiii chinuiți, a părinți rămași fără niciun răspuns, fără nicio alinare, fără nicio direcție, părinți care au încremenit în durere și neputință!

suferinta

De câteva zile, văd un război continuu între credincioși și păcătoși, între oameni și preoți! Ce înseamnă asta??? De când până când are Omul puterea lui Dumnezeu? De când până când preoții și credincioșii au dreptul de a arunca piatra în numele lui Dumnezeu? Nu vă e teamă?

„Judecarea aproapelui este un păcat. Dacă Mântuitorul a venit în lume, nu ca să o judece, ci ca aceasta să se mântuiască prin El (Ioan 3, 17), atunci nici omul nu trebuie să vorbească despre căderile semenilor, ci trebuie să caute venirea acestora în fire.

“Cel fără de păcat dintre voi să arunce primul cu piatra” (Ioan 8, 7).”

Unii dintre noi, oamenii aceia care nu mergem regulat la Biserică, cei care păcătuim, poate judecăm, poate greșim, poate ne îndoim și uităm de paiul din ochiul nostru, dar voi, cei care vorbiți, aruncați pietre și judecați în locul și numele lui Dumnezeu și al credinței, ce scuză aveți? Îndreptarea aproapelui? Îndreptarea aproapelui se face prin iubire, înțelegere, iertare, nu prin emiterea de judecăți și etichetări. Nu prin generalizări! Generalizarea și etichetarea sunt cele care nasc cei mai mari, mai adânci și înrădăcinați monștri în om, în suflet, în societate!

Judecata lăsați-o lui Dumnezeu! EL e cel care ne va judeca și ne judecă pentru toate aici, pe pământ și acolo, în cer! Temeți-vă însă de judecata Lui! Mai mult, voi, cei care judecați în numele Său, deoarece știți ce faceți și o faceți în numele credinței!

Am citit zilele acestea sute de mesaje de la oameni care se consideră creștini, cu teamă de Dumnezeu, și m-am îngrozit. M-am făcut mică. M-am întrebat: „Doamne, în ce lume mi-am născut copila? Cum să o ajut eu să crească frumos într-o lume atât de plină de ură, de răutate, de egoistă, de cangrenată din lipsa de umanitate???” Și încă mă întreb!

Dar, vreau să spun că dacă a fi creștin credincios înseamnă  a spune: „meritau să moară pentru că se închinau lui satana” și câte și mai câte astfel de mesaje ilogice, inumane, lipsite de orice urmă de compasiune, atunci prefer să rămân o păcătoasă care crede că la Dumnezeu se ajunge doar prin iubire, lumină, pioșenie, compasiune și înțelegere! Prefer să rămân o necredincioasă care își învață copila că Dumnezeu este bun, cald, înțelept, primitor, că El este cel mai bun sentiment și cea mai minunată trăire din noi, că atunci când uităm de El și vrem să îl găsim, trebuie să îl căutăm numai în ce avem noi mai luminos și mai bun în sufletul nostru! Prefer să fiu necredincioasa care își învață să aline acolo unde nimeni nu alină, să fie bună acolo unde alții sunt doar răutate și să ierte! Să înțeleagă și să accepte!

Păcătoasa din mine, mama, femeia însă se gândește că în astfel de ceasuri grele, oamenii trebuie să uite de tot și să se roage, să caute să fie mai buni, să aline, să tacă, dacă nu știu altceva, dar să nu adâncească rănile și mai mult. Iadul se dezlănțuie nu prin iubire, ci prin înfierare!!!
Nu judec pe nimeni, deoarece nu am acest drept. Nu arăt pe nimeni cu degetul, deoarece nu pentru asta mi-a fost dată înțelepciunea. Nu doresc nimănui răul, deoarece nu de aceasta am capacitatea de a simți și a iubi. Vreau doar să spun că ori unii, ori alții, ar trebui să încheie războiul acesta în numele credinței și să îl transforme într-o cale a iubirii!!!

Sfințiile Voastre, oare menirea Voastră este aceea de a judeca? Oare menirea Voastră este aceea de a fi doar unde sunt credincioși? Oare menirea Voastră este aceea de a ridica Biserici opulente? Nu!

Menirea unui adevărat Părinte este aceea de a înțelege, de a mângâia, de a pune iubire acolo unde sufletul e plin de ură și goliciune!

Menirea unui adevărat Părinte este aceea de a fi mai ales acolo unde NU ESTE credință pentru a o aduce, pentru a lumina, pentru a îndepărta pe satana și a-l aduce pe Dumnezeu!

Un adevărat Părinte intră în casa satanei ca în a lui Dumnezeu, pentru că el nu trebuie să se teamă, ci trebuie să aducă credința, iertarea, lumina și iubirea în locul unde nimeni nu a încercat, poate, să o facă!

Un adevărat Părinte ar trebui să fie alături de cei pierduți în credința lor pentru a-i repune pe drumul bun, căci nu pentru cei care cred s-a născut credința, ci pentru cei care au nevoie să creadă, să fie curățați, să fie luminați și salvați!!! Nu pentru cei sănătoși s-au deschis spitalele, ci pentru cei bolnavi! Așa și Biserica și Credința, Preoția și Harul!!!

Un adevărat Părinte ne ajută să ne iubim unii pe alții, indiferent de rasă, etnie, religie. Nu ne învrăjbește, nu ne spune că unii sunt mai răi, iar alții mai buni, că unii merită să sufere și să moară, iar alții să trăiască! Un adevărat Părinte știe să facă și din păcătos, și din credincios, un om bun, iar dacă nu, măcar încearcă și nu învrăjbește!!!

Sfințiile Voastre, nu pe pământ trebuie să ridicați voi cele mai minunate, nemuritoare și frumoase lăcașe de cult, ci în Oameni, în Suflete, în Păcătoși! Faceți asta și oamenii vor veni din nou către voi și nu vor alege ca acum drumuri întunecate sau nu vor face din Duhovnicii precum Sfântul Arsenie Boca singurul lor Altar sfânt și de mare încredere.

Fiți voi, Sfinte fețe Bisericești, fiți voi, fiecare din voi, un Arsenie Boca!



Citiţi şi

De ce mai au nevoie copiii pe lângă iubirea părinților lor

„Orice, oricum, oricând”

Până și demonii mă respectă!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,743 views

Your tuppence

  1. Iulia / 3 November 2015 10:29

    Felicitari pentru articol! Insa, din pacate, cred ca va ajunge doar la cei care vor sa “inteleaga”, nu la cei carora le trebuie…:(

    Thumb up 1 Thumb down 2
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro