… şi căutam ţâţa

Radu Dumitrescu

11 February 2014

Radu DumitrescuÎn clipa în care am venit pe lume, am simţit că mor. Mă năşteam, ţipam, urlam chiar, dădeam graţios din picioare (na, mama era o regină!), salivam diluvian şi căutam ţâţa. Voiam să mor! De atunci mi-am dorit să nu treacă o zi fără să vreau să mor. E un sentiment plăcut. Să închei o zi cu speranţa că mâine vei avea şansa să mori. Iar şi iar şi iar. Ca într-un perepetuum mobile al vieţii. Ăsta-s eu, alchimistul perfect al trăirii reinventate, care dă orice sistem şi orice fel de dogmatică peste gard! Îmi vreau existenţa transformată în moarte. Mă rog în fiecare azi să mor câte puţin şi mâine. Un cântec de vieţuitoare la geam, dimineaţa, m-ar putea ucide într-o clipă. Şi îl invoc! Un zâmbet al mamei mă trimite de la Hades la Zeus. Şi-l primesc! Un soare, o lună, un vânt, o iarnă şi o vară – toate mă omoară zilnic. Le văd! Un pahar de vin, seara, o melodie intensă ascultată cu boxele la maximum, oja roşie, singurul veşmânt care-i acoperă ei trupul perfect. Le am! Toate provoacă o moarte atât de dragă eclectismului personal. Un cireş înflorit perfect îmi ia viaţa cu o clipire de petală. Îmi doresc neexistenţa la atingerea pielii perfecte a fructului, atunci când acesta prinde culoarea magică a pârgului. Şi mai plec o dată! Recunosc, am căzut în păcatul morţii, iubesc trecerea zilnică în nefiinţă.

Alaptat frumos

Altfel aş fi doar un viu trist. Un viu care se chinuie să trăiască, orbit fără scăpare doar pentru a conjuga verbul până la final. Mi se pare ciudat să mă chinui să trăiesc fără să vreau să mor. Zilnic, câte puţin, din orice!!! Moartea este cea care dă sens existenţei mele. Nu viaţa, cu ea m-am născut. Moartea, pe ea am învăţat s-o caut, să vreau s-o ating, s-o respect contemporan azi, mâine, poimâine, în mai două mii care o fi, anul în care viaţa va învinge. Şi atunci voi pleca fericit pentru că nu mi-a fost străină nicio moarte din acest parcurs stelar. Azi-dimineaţă m-a ucis soarele care parcă striga la mine: „Scoală-te şi mori!“ M-am dat jos din pat, am văzut zăpada şi mi-am adus aminte de vorbele Sofiei mele dragi: „Radu, cel mai trist anotimp este primăvara. Topeşte zăpada care e albă!“ Şi am murit într-o clipă de amintire. Am murit fericit că pot trăi zilnic aşa cum îmi doresc. Dacă până diseară mai mor o dată, va fi o zi bună. Dacă nu, mâine va fi o zi perfectă să închid ochii din nou. Hai, moarte, loveşte-mă cu ce ai mai bun din viaţă! Te iubesc, chiar din clipa în care am descoperit ţâţa mamei!



Citiţi şi

Bolnavii incurabili și dreptul de a termina cu viața

Cruda istorie a unei familii înstărite – Happy End

Alte măști, același joc: România e o rețetă sigură pentru subdezvoltare

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,717 views

Your tuppence

  1. cristina / 11 February 2014 21:27

    my brother…from another mother! 😉

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply
  2. cookatar / 11 February 2014 14:30

    cu placere 🙂

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  3. Mirela Baron / 11 February 2014 13:55

    Dubiös sentiment Pentru ca obliga creierul sa se rezerve la in singur punct existential 🙂
    Frumos exercitiu ! Multumesc

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro