Și, într-o zi, am să devin egoistă!

Catchy

5 June 2016

Știe că nu va fi așa, dar are o plăcere de sine stătătoare să se amăgească. Și să-și înmulțească amăgirile. Care, zice ea, îi fac bine. Îi fac bine cui? Minții? Când a învățat mintea să fie fericită? Ea face calcule, planuri, te ține-n alertă și-ți strânge corzile sufletului până-ți pleznesc. De neputință. Când a învățat mintea, vreodată, să iubească? Ea știe să descopere teorii, să dezvolte principii, axiome, toate chestiile ălea cu „la pătrat”. Da, dacă am folosi-o ca în momentul lansării pe piață, la parametri maximi, am mișca și munții din loc. Dar nu o facem. Că-i e mai comod să funcționeze pe economic și, după ceva timp, să intre pe avarii, de nici cu Depakine n-o pui la loc.

Vorbeam, zile trecute, cu un alt înger de om. Nu am mai vorbit de mult. O femeie în care soarele se adună și se joacă nestingherit. Și când îi e bine își scoate razele prin ungherele și ferestrele ființei ei și o vezi cum strălucește toată. Dacă ai ochi să vezi. Și-o întreb, așa, deodată:

– Care e ultimul gând cu care te bagi între cearşafuri, când merge ziua la culcare?

– Ce să le mai fac de dimineață de mâncare.

S-a oprit pământul în loc preț de câteva secunde. Mintea mea i-a anulat răspunsul. Dar poate nu e bine pusă întrebarea:

– Nu, draga mea, care e gândul, impulsul, care te face să te trezești, zâmbind, dimineața?

– Nu am!

– Nimic pentru sufletul tău?

femeie fericita

– Nu! Nu mai am asta de multă vreme. De când am făcut împrumutul în bancă, de când cu copiii ce strigă, la secundă, „mamă”, de când am dărâmat gardul de la stradă și am turnat altă temelie, de când mi-a murit, în mine, iubirea. Viața se schimbă. Noi ne schimbăm.

Nu-i simt regretul. În glas. Asta pentru că nu o aud, ci o citesc. Vorbim tastând. Dar îi simt regretul în fiecare literă tastată. Tace. Tac și eu. Tace și mintea asta care mi-a îmbolnăvit sufletul (dar mă ajută într-un singur sens: mă lasă să mă iau, mental, în brațe. Îmi iau copilul din mine în brațe și îl legăn ușurel).

– Când or să facă ăștia trei 20 de ani și-or pleca la ale lor, îmi văd și eu de gânduri și de suflet. Mă apuc de pian, pun mușcate colorate, pictez, poate scriu vreo carte. Dacă îmi ține El sănătatea. Și mă mai ajută și mintea.

– Ce treabă are mintea? întreb eu. Scrii cu sufletul, din inima ta, mare, cu care iubești, static, dezinteresat. Și ai despre ce scrie. Te scrii. Ai și pentru cine. Mai sunt oameni care iubesc la fel ca tine, pentru că altfel nu pot fi. Îl mai știi pe Leuștean? Câinele, ăla roșcat al Marietei lui Glăvan. Eu i-am pus numele, că-l prindeam între tufele de leuștean ronțăind iarbă crudă. Ții minte cum îl gonea tanti Marieta? Că nu-i plăcea de el, i-l adusese Stelică, bărbatu-so. Și pentru că o jignea mereu și îi arunca strachina cu mâncare, prinsese ură și pe câine. Dar câinele tot credincios. Ea îl gonea, el i se lipea a doua zi de picior. Așa s-a prăpădit: iubind-o. L-a găsit lângă puțul părăsit din deal. Nu a vrut să-l vadă murind. A plâns tanti Marieta, cât nu a plâns după toți morții ei. Ei, câinele o iubea, pentru că nu știa a trăi altfel. Sunt oameni pe care-i terfelește viața cum vrea ea, cu oamenii pe care-i scoate în cale, și se prăpădesc tot cu iubirea în ei. Multiplicată. Ei te vor citi.

– Tu cu ce gând te bagi la culcare?

– Eu? Când nu-mi plânge cerul de pe ogorul inimii, mă gândesc la pâinea prăjită pe care o înnobilez cu unt gras, sănătos de gras, care-i dă de cap bilei. Și mă gândesc la cafeaua cu lapte și la porția de aer proaspăt cu care o să-mi umplu plămânii. Și la trandafirii mei înfloriți și lavanda pe care am prins-o anul trecut în pământ. E cât palma de mare. Trebuie să îngenunchez în fața ei ca s-o miros. Tu ai văzut că, din genunchi, fericirea e mai frumoasă? Când stau în genunchi s-o îmbrățisez pe cârlionțata (care-mi vine țopăind de la școală), când stau în genunchi să prind rugi în palme… E altfel fericirea asta… Apoi adorm. Și noaptea-mi e: când prieten, când coșmar. Când mă trezesc, și-s liberă, apoi, musai îmi îndeplinesc gândul de seară. Asta, pentru sufletul meu. Îmi iau cafeaua caldă și mă așez pe-un scaun. Eu. Pe celălalt, Bobiță, bichonul cârlionțatei. Apoi vine și ciobănescul, apar și pisicile. Vin toți la mângâiat. Și ascult liniștea dimineții ce-mi intră în suflet, iar ochi-mi lăcrimează de lumină. În cer, nici nor. Perdea senină. Și în atâta pace, mă întreb deodată: Unde-i, Dumnezeu, Adi? Dumnezeu este peste tot!, îmi răspunde inima. Și-n câinele ăsta ce-mi intră în suflet și stă, cu orele, la mângâiat. Ce-ți mai place, mângâierea, Doamne! Ce-ți mai place să fii iubit! Nu ai nevoie de nimic. Și-odată văd cum foiește pădurea și fluturii apar ca din pământ. Calcă aerul cu aripi colorate și mie îmi înfloresc vise în colțul gurii. Și zâmbesc. Sorb, așa, încet, fără grabă. Îmi număr bătăile inimii și tac, nespovedit. E prea frumoasă lumea, Doamne! Îi vorbesc cerului cu ochii, pământului cu mâinile, Dumnezeului cu sufletul. Și după ce mă satur de iubit, mă apuc de treabă. Cirip-cirip. I-auzi! Grădinărește Domnul! El nu e bosumflat. Io sunt când îmi găsesc iar mulcii roșii, din grădiniță, plini de rahat. Strâng frumușel, fără să respir, apoi rup buruiana, pun pietre albe, mici, potecuțe-potecuțe până în inima florilor, apoi fug în casă. Sufoc mașina de spălat cu rufe (e treaba ei cum le învârte), dau casa cu curu’-n sus, că dreaptă nu-i stă bine, și umplu aragazul de oale, și până la ora la care pitica-mi sare în brațe, am și un text scris. Fă socoteala! Câte-s pentru suflet?

– De mâine o să mă fac, de-un deget, egoistă! îmi apare scris.

– Pe naiba, o să te faci de acum! Nu te-arunca, la prima oră, între oale! Încetează să mănânci resturi, din picioare! Oprește-te să speli vesela cu dumicatu’-n gură. Statui nu se mai fac demult. Trăim în secolul bordurilor și, în ritmul ăsta, or să paveze cerul. Așa că, draga mea, soarbe-ți tihnit cafeaua! Zâmbește zilei, vieții, arborelui din capu’ străzii, corcodușelor când s-or coace. Respiră adânc. Jur că pentru zece minute pământul nu-și schimbă polii și nici cerul nu se umple de trăsuri! Scutește-te de părerea de rău a bătrâneții, scutește-te de inutilul „dacă aș fi știut”. Fă-ți drum spre tine măcar de trei ori pe zi. Întâi tu și, apoi, restul. Altfel, cu aripile uscate, târâte, obosite, cum îi vei ajuta? Spune-mi tu asta. Cum vei putea? Mai bine umple, de acum, pământul cu strălucirea ta!

Ce-ți mai place mângâierea, Doamne! Se vede că suntem puii tăi!

Guest post by Adriana Jinga

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂  Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Exerciţiile răbdării

… și mai apoi un bărbat

Căprioara de alături

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
16,453 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro