Și memoria e un virus, nu-i așa?

Horia Pană

13 December 2014

Horia PanăÎşi amintea viaţa, deşi nu o trăise încă. Nu până la capăt. Nu cum spun alţii că o viaţă merită trăită. De fapt, nici nu ştia unde-i este capătul şi dacă exista de fapt un capăt anume. Şi-a închipuit viaţa de parcă ar fi fost întru totul a lui. De parcă nimeni din preajmă – rude, prieteni, ocazionali – n-ar fi contribuit fiecare, după posibilităţi, după mici sau mari interese, la făptura ce s-a iţit din plastilina unei naşteri. O naştere perpetuă, dincolo de suferinţa mamei, dincolo de fericirea tatălui, dincolo de propriile iluzii.

Modelaţi, copii, plastilina, lăsaţi-o să iasă la suprafaţă! – Pe cine? – Ideea, visarea, acea imagine ascunsă imediat ce v-aţi trezit din somn.

Era o vreme când pentru el a spune visul, cu subiect şi predicat, şi cu alte formule morfo-gramaticale despre care încă nu ştia nimic, ar fi fost o trădare. Era să-i trădeze pe bunici, pe părinţi, pentru că vorbele auzite nu se spun afară, că ele sunt şi nu sunt adevărate deodată, că ele fac rău deşi sunt spuse corect şi sincer. Adică dincolo de pereţi, garduri şi alte restricţii de familie şi vecinătate exista o lume rea, cu nume şi mutre, dar despre care el trebuia să tacă ştiind. O fi fost prima întrebare la care nu i-a găsit răspuns? Cum este ca un lucru să fie în acelaşi timp adevărat şi neadevărat? Cum este ca un lucru să fie în acelaşi timp corect şi incorect?

Acum se întreabă cum de s-a lăsat atât de uşor pradă sfaturilor. Dar cine-l mai întreabă astăzi dacă sfatul acela a servit sau nu unui scop? Nici măcar el. A deprins un fel de regulă, neclară dar aprigă, aceea că nimic nu este cum pare la prima vedere. Şi asta fără să înţeleagă de ce şi dacă este cu adevărat posibil să nu fie şi altfel. Până la sfârşitul lumii. Adică al lui. Nu s-a întrebat însă cu aplecare, fiindcă oricum n-ar fi primit alt răspuns decât un nou imperativ, acelaşi şi altfel, construit ca atare. Era o chestie, ceva, nedefinit, dar foarte, foarte departe, de care acum îşi aminteşte vag. Vagul care îl deranjează într-atât încât scurmă prin propria viaţă ca într-o găletuşă promoţională cu LEGO, tatonând unde să pună uşa, unde să pună fereastra şi întrebându-se ce caută în cutiuţă pompierul. Şi lipeşte de-o casă căreia îi lipseşte pivniţa, tocmai locul misterelor de care îşi aminteşte firimitură cu firimitură. E Hänsel care s-a pierdut de Gretel sau asinul lui Nastratin urmărind strădalnic un morcov? E Harap Alb păcălit de ursul de sub podişcă sau de Spânul?

Memorie

El nu avea idei e la început. El a primit la un moment dat păreri scoase din textele unora ca John Cameron Fogerty, Jimi Hendrix, Joan Baez şi José Feliciano. A tropăit aşijderea stropind ca un frondeur cu Cream, s-a scufundat undeva în Deep Purple, s-a tânguit ascuns ca Uriah Heep, a vibrat sincopat visându-se că va Led Zeppelin sau că are o mamă ciudată despre care-i spunea Frank Zappa cum inventează. Pentru binele lui. Apoi n-a mai avut nevoie de atâtea cuvinte şi lamentaţii şi şi-a zis că e bine să Yes, că e King Crimson şi mai ales că e mai mult Pink decât s-ar putea vedea când Emily Play. N-a ţinut mult nici asta prea mult, pentru că unul, pe nume Rory Galagher a zis, credibil, că Wave Myself Goodbye e OK.

Şi-a-nceput să se uite un pic şi pe dinăuntru. De afară mai răbufneau şi înţepau trupul, ca să tremure mintea, ocazionalele articole din revista Secolul XX, un pictor taşist ratat dar de mare talent care-l înţepa la rându-i cu răspunsuri cărora nu le înţelegea întrebarea, omul care i-a dezvăluit, contrastant cu ce înţelesese ulterior, maladiile spiritului diagnosticate de Noica. Era bolnav de toate alea, era imun la toate alea. Dar aşa cum un virus îşi lasă sămânţa microscopică ce te curăţă de tine însuţi, într-o fraternitate biologică de neînţeles – pe naiba! – toate „cafelelile” acelea (mai mult năut) au lăsat în urmă amprentele de azi. N-a mulţumit niciodată cum se cuvine, de parcă ar fi ştiu că dincolo de dincolo nu există de fapt nimic. Iar ei, „heruvimii-ghid” nu mai sunt de ceva vreme. Nici nu a insistat să le spună asta celor care, poate, se aşteptau să treacă dincolo ca pe la vamă, cu paşaport şi declaraţie de posesii. Nici acum, el însuşi în pragul unei treceri, nu crede şi tace. Despre o plecare numai dus sau despre o plecare fără întors. Nu i se par similare.

Să se-ntrebe acum dacă ce-a făcut e facere, dacă ce n-a făcut e risipire de sămânţă în praf? Se-treabă doar ca să-şi dea un răspuns convenabil: Ce nu văd nu există! O tupilare sezonieră – după prun, după cireş; ce culantă este şi înţelepciunea populară – o dezvinovăţire pentru că se ştie vinovat, o justificare pentru că şi-a pierdut reperele. Sau o disimulare a unei ratări care abia acum se dezvăluie.

Doar ce trecură nişte nu prea mulţi ani şi-şi găsise piatra de mărturisire: să le spună altora cum e să taci despre lucrurile care ţipă în tine. Şi nu l-au crezut, ascultându-l şi dând din cap aprobativ. Mai la urmă i-au spus ce bun este, fiind cum nimeni altul nu le-a fost vreodată. Iar el s-a bucurat deîndată şi s-a întristat deîndată. Căci vanitatea lui şi-a primit raţia de mană, totodată rodul nemeritat pe de-a-ntregul şi-a primit şi el mana lui. Şi mană au fost amândouă, dulce-amară. Şi a zis că e bine aşa.

Au mai trecut nişte primăveri, au mai trecut nişte toamne, dar cine era să le mai ia şi pe astea în seamă. Retrospectiv, dacă ar avea blocurile de apartamente prispe, pe o prispă ar sta şi astăzi. Mi ales când plouă. Şi vara, şi iarna; ninsoarea nu-i oare o ploaie mai tare? Narcotizantul ropot de ploaie, fie şi pe o nenorocită de tablă zincată. De la ferestruica băii măcar. Aşteptând nu explozia unui firav ghiocel prin spuza de zăpadă topindu-se, nu explozia bobului de strugure înaintea storsului, ci explozia unei tăceri care să-l ierte, se-ascunde pe după culori, pe după sunete, pe după sinele căutându-se pe sine.

A tăcut şi a vorbit când trebuia să vorbească şi să tacă; a întins o mână care trebuia dusă la spate; când a întors spatele care trebuia să rămână la spate; a surâs cu colţurile buzelor în sus şi nu cum i-au spus inimile – că nimeni nu are doar una, ci sute, bătând ca sute de clopote, ca sute de tobe, ca sute de picuri de ploaie, ca sute de muguri de soare. Şi se privea în fereastra care, oriunde s-ar ascunde, îl arăta când nu i se-arăta altceva, altcineva.

Cum este să trăiască o viaţă în care se-mpiedică de semnele de întrebare ca-ntr-o pânză de păianjen? Cu cât se zbate, cu atât mai repede vine să-l înhaţe, să-l usuce el, cel de care i-e teamă fără motiv, decenind goanga lui Kafka. Cum e să spună: Da, am înţeles în sfârşit!, când nu mai contează? Şi să se predea inchizitorului pregătit sufleteşte să-i mulţumească pentru conformitate?

El astăzi este şi nu este. El astăzi speră şi s-a dat bătut. El astăzi crede şi e circumspect. Mă uit la el şi-acum, în astă clipă, nici nu mai ştiu dacă vorbesc despre un el sau despre un eu. Şi mă retrag, aseptic, doar un pas. Pe care nu ştiu dacă l-am făcut cu-adevărat.

Despre ce vorbeam? Despre memorie şi virus? Uitarea nu e antidot.



Citiţi şi

Căprioara de alături

Nu mai pot

Scuză-mă că ai fost un pamflet și nu te-am tratat ca atare

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
633 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro