Și niciodată nu te ierți că iarăși pleci

Laura Baban

2 October 2014

laura babanTrenul pornise, ușa se târâia să se închidă. O teamă scormonitoare mi se adunase în ochi. Am țipat cu tot aerul din piept: ”Vă iubeeeesc!”. Oare auziseră? Da, mi-au răspuns amândoi: ”Și nooooi”, iar prin geamul murdar al vagonului i-am văzut cum își zoreau pașii pe lângă tren. Mama și tata. De câte ori m-ați condus la tren? De fiecare dată când am venit acasă.

Am început să plâng. Pentru că de acasă mi-e cel mai greu să plec. Pentru că mă duc adult și plec copil din brațele părinților mei. ”Să aveți grijă de voi!”, ”Ba tu să ai grijă de tine, tu pleci departe, noi rămânem aici”, mi-a zis mama.

Ușile se închideau, trenul scârțâia cu alean, bicicletele se sprijineau una pe alta, bagajele ședeau claie, iar eu plângeam la pieptul lui Andrei. Pieptul lui ca o pernă caldă pe care poți să-ți întinzi obrazul, fără să te întrebe nimic, ci doar tăcând împăciuitor. Dintre geamantane, cățelandrul nostru mă privea cu ochii lui ca două bomboane. E și el bagaj, adicălea, primul la numărătoare.

Am plâns până la prima stație. Apoi am cărat calabalâcul până în compartimentul nostru, am stins lumina și-am stat așa în muzica trenului. Nu-mi era de nimic, nici de Germania, nici de lacul Konstanz, nici de oameni noi sau aventuri. Aș mai fi stat acasă, aș mai fi vorbit cu mama despre de toate. I-aș mai fi ascultat pașii prin casă (le-am învățat mersul de mic copil, mama are pasul ușor și grăbit, tata are pasul blajin și apăsat).

păriți

Tata fabulă, mama poezie

Aș mai fi stat în camera mea de copil, care acum a devenit un fel de birou de recreere al lor. Mi-aș mai fi plimbat degetele prin casă, cotrobăind cu privirea lucrurile noi care sunt mai acasă decât mine.

Aș mai fi jucat un domino cu tata. I-aș mai privi papucii de casă așezați în același loc de 26 de ani, de când îmi amintesc eu. M-aș mai servi din dulapul lui de scule când îmi trebuie ba un ciocan să sparg nuci, ba un clește să-mi repar nu știu ce. Un ceva care până la urmă tot el mi-l repară, că eu n-am răbdarea lui domoală.

Cum se face că atunci când te întorci în casa părintească timpul stă în loc într-un fel curgător? Nu-i ca în copilăria ta și totuși e. Ceva plutește în aer, ceva al tău, chiar dacă toată lucrurile din casă se schimbă, mobila, bibelourile, florile de la geam, dulceața din cămară, chiar și ușa casei. Chiar dacă și părinții tăi se schimbă, chiar dacă și tu te-ai schimbat… Totuși simți: ceva acolo, a rămas la fel.

Poate acel simțământ de dor care te îmboldește să te îndrepți spre casa părintească. Locul unde de fiecare dată parcă nu stai destul. ”Iar ai stat puțin, măi, mamă. Când mai vii?” Și niciodată nu te ierți că iarăși pleci.

Citiţi şi

Așa te iubesc primăvara

Știam că bărbații ca el nu merită o femeie ca mine

Nu mai am timp pentru oamenii răi

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,689 views

Your tuppence

  1. Raluca / 28 August 2015 13:14

    Laura, m-am regasit in articolul asta in fiecare cuvant … de parca l-as fi scris chiar eu.
    Multumesc!

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro