Şi noi când mai trăim?

Maura Anghel

18 June 2012

Un exerciţiu propus zilele trecute de o prietenă mi-a răsturnat total scala valorilor mele. Irina Şubredu, psiholog de formaţie şi OM prin natură şi definiţie a perfecţiunii, mi-a arătat că preţuirile mele imaginare sunt la finalul listei de valori, listă care, după rescriere, a început cu Munca şi a continuat cu Sănătatea. Vacanţele, pe care le pusesem suuus de tot, au căzut în josul foii, la fel şi răsplata ori recunoştinţa.

Apoi, Irina m-a pus să învârt Roata Vieţii, în fapt o bucată de hârtie pe care scria, negru pe alb, ce fac eu zi de zi. Cariera a ieşit pe primul loc, la egalitate de puncte cu relaţiile, dar surpriza a vent din alt triunghi al roţii. Sănătatea şi recreerea aveau cea mai mică alocare de spaţiu, deşi în lista valorilor mele ieşiseră pe o poziţie importantă.

Asta mi-a dat de gândit şi uite aşa a început o călătorie în timp. Am retrăit multe pasaje din viaţă, m-am bucurat din nou de multe realizări, am aplaudat orice succes al meu şi al prietenilor mei… Şi cam atât! Călătoria propusă de Irina, un adept al Psihologiei Pozitive propuse de Martin Seligman, m-a pus pe gânduri şi mi-a adus în minte o întrebare sâcâitoare, dar rău de tot sâcâitoare. „Oare eu când am trăit? Iar în timpul în care s-a întâmplat acest lucru, ce am făcut pentru mine?”

Totul până acum a fost pentru că Trebuia. Mereu trebuia să învăţ ca să am o bază solidă de cunoştinţe, foarte importante pentru carieră. Mereu a trebuit să mă comport perfect cu cei din jur, chiar şi cu persoanele cărora îmi venea să le întorc spatele şi nu din vina mea, mereu a trebuit să fac ceva fiindcă aşa se cădea, aşa trebuia, de asta era nevoie.

Sigur, exisă obligaţii, există impuneri, dar există şi momente unice din viaţă pe lângă care am trecut pentru că în acel moment a trebuit să fac altceva.

Nu este o lamentaţie, ci doar o constatare pe care am auzit-o rostită de multe persoane, multe dintre ale aflate la vârsta bunicilor. „Oare eu când am trăit?”

Şi fiindcă nu vreau să fac acelaşi lucru atunci când mă voi strădui să-mi asortez bastonul cu rujul ori oja, am să profit de ceea ce-mi spunea Irina, că fiecare dintre noi ne naştem cu gena fericirii, e în ADN-ul nostru, trebuie doar să ştim pe ce buton să apăsăm ca să îţi poată derula secvenţa.

Introspecţia asta am făcut-o într-o seară plină de parfum de tei, oferit cu generozitate de un Iaşi cu multe vârste, care ştie să trăiască frumos. Pe lângă banca pe care mă străduiam să-mi recunosc gena fericirii trecuseră mulţi oameni grăbiţi, încruntaţi, pe care aş fi vrut să îi întreb, ca şi pe mine, oare ei când au de gînd să trăiască, aşa cum făceau puştii de alături care încinseseră o partidă de fotbal doar cu gândul la bucuria jocului şi nu la răsplata învingătorului.



Citiţi şi

Georgia

Nu poate fi nimic între noi

Săptămânile astea de abstinenţă se numesc în România lună de miere?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
4,040 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro