Și nu i-a rezistat…

Catchy

22 November 2016

– Eliberează-mă, îi spuse ea.

– De ce?, o întrebă el.

– De tine. Nu mi-ai spus niciodată să rămân, dar trebuie să mă goneşti, să-mi spui că nu are rost, că trebuie să plec.

– Dar nu vreau să pleci.

– Asta nu înseamnă că vrei să rămân. Şi eu trebuie să plec.

– Îl iubeşti?

– Aş putea.

– Nu înseamnă nimic, de ce să pleci?

– De ce aş rămâne?

– Nu ştiu. Pentru că ne e bine?

– Uite, hai să îţi spun ceva. Ştii că eu nu am iubit până la tine şi nici după tine nu o să mai iubesc. Dar e prea mult. Sunt 16 de ani şi trebuie să mă laşi să plec. Ştiu că aici, şi îi atinse inima, ai ceva pentru mine. Nu ştiu nici acum ce, şi nici tu nu ştii, dar ştiu că e acolo. Pentru că mă cauţi de atâta timp. Dar tu ai viaţa ta şi eu trebuie să îmi găsesc calea… Lasă-mă să plec!

cuplu

Era prima dată când vorbeau despre asta. Trăiau totul atât de intens, dar niciodată nu vorbeau despre relaţia lor. Nu vorbeau niciodată despre acasă. Se lăsau duşi de val. Dar ea voia mai mult şi ştia că nu avea curajul să o ceară. Şi nici dreptul. Şi mai ştia că dincolo de el nu va mai fi iubire, aşa că nu mai avea ce să aştepte. Şi trebuia să devină totul trecut pentru a-şi căuta viitorul. Dar nu avea puterea să plece. Încercase de atâtea ori fără să îi spună… Şi se întorcea mereu. Pentru că îi legau atâtea şi destinul avusese grijă să îi împingă mereu unul spre celălalt chiar şi când nu se căutau. De aceea ea gândea mereu că era ceva mai presus de ea, de ei. Aşa că avea nevoie de binecuvântarea lui. Sau de respingerea lui, de ura lui, de orice ar fi lăsat-o să plece spre altceva. Pentru că, fără finalul acesta, ea rămânea tot a lui. Ştia că nici el nu avea puterea să o lase să plece, dar nici de a-i spune să rămână. Îl ura uneori pentru asta, dar apoi se ierta pentru că îl ura. Şi încă mai credea că, dacă nu îi spunea să plece, îi va spune vreodată să rămână. Cu el. A lui. Dar nu i-a spus nici de data asta. Şi s-au iubit, şi au râs şi au plecat, cum făceau mereu. Şi atunci s-a hotărât. Să se elibereze singură. Şi i-a fost greu. Cumplit.

Dar a plecat, spunându-şi că va învăţa din nou să râdă şi să iubească alături de altcineva. Care să nu mai plece. A învăţat încet, alături de un alt bărbat. Să zâmbească, apoi să râdă. Nu cu tot sufletul, dar îşi spunea că va reuşi într-o bună zi. O mai suna uneori, aşa că a decis să îşi schimbe numărul. Ştia că nu i-ar fi rezistat. I se făcea dor uneori, atât de dor, încât simţea că se sfârşeşte. Un dor care încă durea. Dar avea alături un om bun şi care nu o întreba niciodată de ce nu mai râdea ca atunci când o cunoscuse. Şi alături învăţase să trăiască şi nu doar să iubească. Şi îi mulţumea în fiecare zi pentru noua ei viaţă. Din care nu lipsea nimic şi totul era calm, şi cald, şi lumină, şi simplu… Dar, ca într-un banal scenariu de film de dragoste, a venit şi acel telefon. De pe un număr necunoscut.

– Hei, remember me?

Always, i-a răspuns fără clipă de ezitare.

Şi acum trebuia să răspundă că era prea târziu, că era, în sfârşit fericită, aşa cum se pregătise în toată această vreme.

– Pleci cu mine acum?

– Da, veni răspunsul.

 

Guest post by Dasia

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.

Citiţi şi

Limpede nu vezi decât cu inima…

Caut fantome, pentru că realitatea mi-a spus că sunt singură

Viața unei femei divorțate

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,435 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro