…și nu văd de lacrimi

Adriana Tîrnoveanu

13 November 2016

adriana-tirnoveanuCasa de pe ulița mică, cea dintre salcâmii așezați pe hotar ca niște străjeri veșnic aflați santinele în post și prunii bădiei Bolboceanu, rămăsese fără locatari de când țața Bița se dusese la cimitir după bărbatu’-său, la puțină vreme de când se opărise cu apă clocotită, luată neglijent de pe soba din curte. A bolit profund; i s-au cojit zece rânduri de piele; a dus boala pe picioare, s-a agravat totul, deși arsurile se închideau de la niște prafuri galbene cu iod care se dădeau pe puii din curte să nu facă nu știu ce păduchi și care i-au fost și ei utile. Într-un final, a murit de inimă, dar toți șușoteau că suferința fizică îi împuținase zilele și mai ales încăpățânarea de a nu rămâne la oraș, la băieți, întru vindecare totală. Ea nu a putut, însă, sta deoparte fără să-și mângâie cu ochii salcâmii sau să privească peste drum, dincolo de maidan, unde era biserica și se vedea crucea lui bărbatu’-său. Mereu, când se închina seara, se uita spre vale, și, ca unui înger știut, șoptea încet: „A mai trecut o zi. Ajută-mă și mâine!” A ajutat-o cât a putut, dar într-o zi a chemat-o la el, definitiv.

Casa oricum era ca o umbră. Dacă ar fi văzut-o vreunii, acum, de când cu ideea de muzee ale satului, poate ar mai fi fost și acum în picioare, recondiționată sau strămutată prin alte locuri, dar pentru că nu se îngrijea nimeni de ea, ceda încetul cu încetul. Totuși, era locuibilă. În față, stâlpii filigranați în dantele de lemn ca niște creații dumnezeiești, ireal de frumoase, încadrau perfect cerdacul – prispă firavă care înfrumuseța grandios fațada casei. Pereții dați cu var alb și acoperișul de stuf, care semăna cu o căciulă prea mare și prea veche pe capul unui băietan sărac, aveau atâta mister și poveste, încât parcă auzeai dinspre ea istorii mărunte ale unor familii demult plecate. Două ferestre mici, cu giurgiuvele de lemn și cu o tocărie atât de uzată încât simțeai că se vor desprinde la o suflare de vânt, erau ochii și urechile casei, iar vopseaua de un albastru electric acoperea încă perfect lemnul aşezat ca într-o cruce pe geam, de formau alte patru gemuleţe ca de poveste cu pitici. Ușa stătea semeață și, dincolo de gărduțul cerdacului, se zărea o masă și un scaun. Sub streașină mereu își făceau cuib rândunici cu frac festiv, iar în horn își făcuse cuib o cucuvea prietenoasă. Gard la stradă nu mai avea demult. Căzuse cu totul. În locul lui apăruse o plasă de sârmă extrem de solidă, asezată destul de înalt, ferind-o de musafiri nepoftiți. Într-un colț răsărea, ca de la Dumnezeu, niște porumb, de care noi tot trăgeam, sfâșiind frunzele, fără milă. Curtea era mică, ușor nefirească, cu pietriș mult și aproape fără buruienile ce cresc și în crăpături adânci, chiar și când e secetă, darămite pe un teren în care omul nu-și prea făcea simțită prezența, decât tare puțin. Copiii se întorceau de la școală, se zgâiau prin zăbrele de gard neprietenos și se mirau că nu e poartă. Poarta era cumva prin lateral, într-o curte vecină, printre pruni, dar era bine că nu se știa asta, căci așa mai rezista totul fără cotropiri inerente.

Trecuse ceva timp de când era părăsită și, într-o zi, a vuit satul că s-a mutat cineva acolo, așa, ca peste noapte. Dintr-odată, pe prispa casei se vedea o siluetă mică și firavă, adusă de spate, care semăna cu Sfânta Vineri. Fața îi era atât de brăzdată de șanțuri cu povești trecute, peste care se așezaseră descuamări roșiatice ca niște broderii pe piele, dar cu toate astea alte lucruri frapau și dădeau frâu imaginației. Părea atât de bătrână, încât priveai fascinat și te gândeai dacă mai există în sat un așa om. Sigur exista, dar apariția ei intriga și te făcea să mustești de curiozitate. Pe cap purta un turban albastru cu o patină firavă de auriu pierdut prin cutele obosite, iar trupul și-l înfășura într-un halat gros și lung, până în pământ, confecționat dintr-un molton cadrilat. Avea gesturi aristocratice și o privire absentă cu licăr de cărbune stins, ca și când nu ne vedea dincolo de gard. Singurul lucru aflat era ca o cheamă d-na Mimi, că e sora de la oraș a lui nea Costică, și că venise aici dintr-o nevoie acută de a se adaposti undeva, singură și departe de ochi știuţi. Care ochi? Poate ochii celor care au cunoscut-o în putere, mai vie decât acum, căci ochii noștri o descoseau, cu obsesie zilnică și fără rușine, prin zăbrele de gard oțelit. Ne făcea față miraculos. Ne observa, dar puteai jura că nu ne vede, de parcă și-ar fi tras perete invizibil între scena vieții sale și drumul de la stradă. Oricine îi putea fi spectator, iar ea își continua ritualurile ca și când acest lucru nu exista decât în mintea noastră, niciodată într-a sa.

Acum, când scriu asta, nu pot să nu observ că am câteva puncte comune cu femeia-pisică, cum o numeam eu, căci și în casa mea poți privi, prin geamurile cât mine de mari, frânturi de viață; iar de când scriu, „cu public dincolo de cuvinte”, aș putea spune ca experimentez senzația în planuri diferite.

Mergea pășind fin, aproape ca o felină, iar pașii nu i se auzeau niciodată. Lumină electrică nu avea și uneori observam, seara, o lampă cu gaz, din aceea simplă care există până și în casa mea, dar doar ca decor. Aşa că spectacolul vieții ei se încheia, adesea, ..mult prea repede, ascunsă de privirile noastre iscoditoare. Pe prispă apăruse un balansoar și cât era ziua de lungă, stătea acolo, citind, sau încropind ceva de mâncare în niște oale minuscule, de zici ca trăgeam cu ochiul în casa piticilor. Doar că nu era acolo niciun pitic și nici Alba ca Zăpada, nici măcar vrăjitoarea cea rea nu putea fi, oricât de ciudat arăta și oricâte răutăți copilărești ar fi inventat lumea.

Mai avea o meteahnă d-na Mimi – fuma. Rotocoale de fum se vedeau ieșind printre stâlpii aceia frumoși ca nişte opere de artă, zilnic și mai tot timpul, și pe cât de săracă părea, pe atât o transforma într-un personaj fascinant viciul acesta al ei. Mirosea acolo a vanilie și levănțică, a citrice, dar și a bătrânețe și singurătate, însă cel mai mult simțeai, paradoxal, împăcarea cu sine. Tot nu explodau informații despre ea, niciun can-can, nicio bârfă, nicio existență a vreunei alte rude sau iubiri trecute.

femeie-pisici

Până într-o zi… Nu știu dacă a existat un prim pisic acolo, sau doi, sau trei, sau nu i-am văzut noi la timp, preocupați să înțelegem pe unde intra ființa aceea în cazemata de dincolo de gard. Sau din ce se hrănește, că nu ieșea din casă și curte niciodată. Făceam scenarii că e ireală, că poate e ca o fantomă care fuge de oameni, asta şi pentru că doamna Mimi nu privea pe nimeni în ochi. Fuma și își schimba turbanele, citea și…aduna pisici, torcându-și viața împreună cu ele. În scurt timp, nici ea, nici casa nu ne mai fascinau. Ci pisoii și faptul că, dintr-o dată, femeia avea glas. Își striga mâțele pe nume de care nu auzisem niciodată: erau Athos, Porthos și Aramis, sunt sigură ca era si d’Artagnan acolo, dar nu bag mâna în foc că îl auzisem la strigare și vă zic că pe atunci nu știam nimic despre muschetari. Cred că veţi înţelege de ce am sărit ca arsă aflând, la un moment dat, că nu erau nume de „pisici de Buzău”, da? Ah…, mai era Lăbuță, Botoșel, Suzetă – care se numea astfel pentru că era hrănit cu biberonul și nu adormea fără ea în preajmă, se mai auzeau la apel Prințesa, Roza și Albișoara, dar numărul lor era mult mai mare decât numele pe care le primeau sau ne rămâneau nouă în minte, prin treceri de o clipă. O pândeam fascinați de pasiunea ei și, în scurt timp, au început și rumorile prin sat. Neam de neamul nostru nu mai ținuse vreodată atâtea pisici, iar dacă ne gândim că nu exista hrană uscată cum vedem acum, femeia părea săracă – deși am aflat, de curând, că nu era, căci prin podoabele preţioase ce le strânsese de-a lungul vremii își asigura traiul, vânzând aur celor pe care îi considera de încredere -, iar mirosul le-ar fi devenit o problemă sătenilor, e ușor de intuit că doamna Mimi li se părea excentrică, mai ales într-o comunitate în care pisica avea rol doar de prinzător de șoareci. Si totuși, cât a rezistat femeia, au rezistat și pisicile, și conviețuiau acolo ca într-o dimensiune paralelă, ca într-un univers creat numai pentru ei, având-o protector ca o pisică-supremă.

Am plecat acasă, la oraș. Am uitat și de casa cu pisici și de stuful gri de pe acoperişul obosit, dar și de doamna Mimi. Doar că, am realizat, subit, la întoarcere, că lumina lămpii nu se mai vedea la fereastră, prispa părea goală, casa și mai bătrână și femeia cu turban nicăieri. Secvențe trecute mi se derulau, cu repeziciune, făcându-mi inima să se strângă într-o presimțire sumbră.

– A murit!, mi-a răspuns cineva, deși nu întrebasem nimic, dar fața mea probabil că o făcuse deja.

Se stinsese subit, senină și împăcată, în balansoarul de pe prispă, într-un tors definitiv, alături de cele cărora le fusese protector. Am privit către casa cernită, care devenise din nou doar o formă de rezistență în fața naturii. Curios, nicio pisică nu mai era în jur. Niciuna din cohorta aia care uimea și intriga.

– Au dispărut, taică! Au dispărut, așa cum au apărut, ca peste noapte!

Iar lumea se jura că nu-s prin bătăturile lor. Doar Suzetă a rămas în vecini, la fel de alintat, pripășit lângă o fetiță cu fes roșu, care avea tot gesturi fine și aristocratice, semn că unele lucruri au legătură între ele și că imaginația noastră poate fi influențată de fantasme, dar învinsă de realitate. Un semn rămăsese. Şi mai rămăseseră salcâmii străjeri să-mi spună istoria unui om de o clipă, dintr-un sat în care încă mai stau ascunse povești.

Acum nu mai sunt nici ei, nici casa-stuf, nici gardul oțelit. Nici nu știu ce e acolo; o vreme, a fost teren liber, despărțit de un șanț proeminent care se umplea mereu cu apă și glod. Dar nici nu-mi păsa; eu parcă, încă trec pe acolo, mică fiind, cu ochi obraznici și curioși, ascunși în ochiuri de plasă, privind o femeie cu turban, care fuma și legăna pisici. Mi se umezesc ochii, iar inima mi se strânge. Şi ştiu și de ce nu îmi amintesc ce e în acel loc, acum; pentru că, de câte ori trec pe acolo, privirea mea se îndreaptă dincolo de drum, pe după maidan, unde biserica cea albă îmi priveghează bunicii, unde cruci albe de piatră vorbesc despre oameni-basm, oameni care au facut parte din povestea copilăriei mele. Și nu văd de lacrimi.

Pe Adriana o găsiți întreagă aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.


Citiţi şi

Cum faci? Cât îi rupi din copilărie?

Am petrecut așa ore, zile…

Mesaj de Paște

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
872 views

Your tuppence

  1. Lamiita Petre / 19 November 2016 19:16

    Viata este trecatoare, iar noi suntem trecatori prin viata. Intalnim oameni chiar si pentru o clipa doar, dar care ne raman in minte toata viata.

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply
    • Adriana / 22 December 2016 17:47

      Da. Iubesc oamenii de-o clipă. Par frumoși, lasa urme fine și deloc supărătoare. Si doar îi ghicim. N-as vrea să-i știu, sa le cunosc adevaratele framantari. Prefer omul-clipă. Uite ce a lasat in mine aceasta ființă. Doar că lumea nu preferă povestile, se dorește realitate ….motivationala. Eh, câștigul meu. Raman ancorata acolo de unde primesc bucurie simpla.

      Thumb up 0 Thumb down 0
      Reply
  2. Poveste cu un om de care nu-și mai amintește nimeni - Înșiră-te mărgăritare / 13 November 2016 12:17

    […] aproape ca o felină, iar pașii nu i se auzeau niciodată. Lumină electrică nu avea și…(aveți textul complet pe catchy, acesta nefiind decât un fragment de […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro