Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Şi vine o zi când facem ordine

9 February 2018

Nicoleta BeraruAm o grămadă de perechi de papuci pe care nu-i mai port. Nici nu-i arunc. Deși îmi ocupă spaṭiul din cămară, mă tot gândesc că poate într-o zi o să-mi placă să-i încalţ. Sau poate că fata mea o să aleagă vreo pereche pe care s-o poarte. Din plăcere. Sau doar pentru că îi sunt dăruiṭi de mamă-sa. Ṣtiu… slabe șanse. Din toate fustele, rochiile și bluzele pe care le-am tot ṭinut în șifonierul de la mansardă – poate, poate i-o fi plăcând ceva ei – a ales o rochiṭă foarte simplă și o fustiṭă – foarte scurtă și roșie. Atât. Restul a plecat la Poverello ca să-i bucure pe cei pe care Dumnezeu i-a lăsat cu mai puṭin pe lumea asta. Multe, cam cu inima strânsă, am aruncat. Toate lucrușoarele mele, de care mă atașasem, care dovedeau că odată am fost mai tânără, că am trăit o poveste de dragoste, că am fost tristă sau fericită, că, uite, cu fusta asta roșie am fost la prima mea sindrofie și am fost curtată de un băiat foarte drăguṭ… Hahaha, râde ea. Pentru ea, fusta e doar o bucată de stofă roșie, care i se așază foarte bine pe coapse, lăsându-i să se vadă picioarele frumoase cu glezne fine. Pentru mamă-sa e o lume. O lume aşezată în amintire. Şi vine o zi când  facem ordine. Eliberăm sertare, șifoniere, lăzi, cămări ca să facem loc prezentului, realităṭii. Amintirile le sortăm: unele ne rămân lipite de pereţii imateriali ai minţii şi sufletului, altele pleacă la Poverello, altele la coşul de gunoi…

Anne Magill

©Anne Magill

Pe strada mea, liniștită, cu case de cărămidă roșie și mușcate la ferestre, din care dimineaṭa ies să se ducă la muncă dame cochete pe bicicletă, femei și bărbaṭi purtând djellaba, bărbaṭi blonzi cu ochelari pe nas, fete în jeans, cu voal pe cap, băieṭi cu pantaloni scurṭi și fete cu fuste scurte, trăia într-o casă cu două etaje și garaj la parter Jules. Jules era pensionar. Lucrase la poştă toată viaţa şi povestea fălos despre asta oricui.

Nu era prea înalt şi avea o coafură specială: păr alb dat peste cap şi parcă uns cu briantină – coafura lui Al Pacino în „Scent of a Woman”. Când nu o îngrijea pe nevastă-sa, care era dementă, Jules era mereu printre oameni, pe stradă. Copii nu avea. Amanda, nevasta lui Jules, era când acasă, când la spital. Când era acasă, ieșea din când în când, o dată la câteva zile, să se plimbe cu Jules. De câte ori ne vedeam, ne opream să schimbăm câteva vorbe – aceleași vorbe la câteva zile: mă întreba cum mă cheamă și de unde vin. Încerca să-mi ghicească originea, sfredelindu-mi ochii. Când auzea că vin din România, începea să bocească și să povestească că știe și ea ce înseamnă să vii de departe și că părinṭii au compătimit-o mereu că e printre străini. Era dintr-un sat din altă provincie flamandă, de la douăzeci de kilometri depărtare. Jules o asculta atent de fiecare dată, fără a o întrerupe. Când nu se plimba cu nevastă-sa pe stradă, Jules stătea de vorbă, la o masă mare, cu vecinii din apropierea casei lui. Cei din capătul străzii își făcuseră un obicei ca în serile frumoase de vară sau de toamnă dulce să se adune la o masă cu parasol. Cinau împreună și apoi stăteau la taclale. În Flandra, această flecăreală între vecini e la fel de idilică ca jocul de table al pensionarilor din parcurile umbroase din România, sau ca la pétanque – un joc cu mingi de metal – în Franṭa.

Jules cunoștea tot ce mișcă pe strada noastră: pe toṭi copiii, pe toṭi vecinii vechi sau noi. El era primarul străzii; îi ziceam de burgemeester. Dacă ceva se întâmpla, lui Jules trebuia să i te adresezi. Când aveai nevoie de vreo informaṭie de ordin practic, știai încotro s-o iei: la Jules. Aveam nevoie de un instalator, mergeam la Jules. Voiam să contactez un zugrav, Jules îmi dădea un număr de telefon și problema era rezolvată. Ca să-i mulṭumesc, îl ajutam să completeze formulare și să le trimită prin e-mail la primărie sau îl învăṭam cum să trimită SMS-uri. Ṣi Jules era foarte mulţumit cu asta. Uneori îl invitam la masă. Cu sau fără Amanda. Pentru Jules era sărbătoare. Pe el trebuia să-l chestionezi despre cine, ce, cum și de ce. Era un fel de buletin de știri. Nimic nu-i scăpa. Era foarte sociabil. Vorbea cu toată lumea, de la mic sau mare, indiferent de culoare, naţionalitate, etnie sau religie. Când mă vedea, de departe ridica mâna și strigă: „Hoooi, Nico!”(Bună, Nico!). Ṣi indiferent de natura ta, cu Jules deveneai sociabil. Pe Jules nu aveai pur şi simplu cum să-l treci cu vederea, cum să-l ignori, cum să te sustragi conversaṭiei cu el. Uneori mă enerva intruziunea lui în toate. Ochii lui iscoditori și volubilitatea sa mă exasperau. Dar așa cum mă copleşea, tot așa se și disipa exasperarea, căci Jules era unic în felul său și însuși spiritul străzii noastre. Chiar mă gândeam că strada asta ar trebui să se numească „strada Jules”.

Anul trecut, într-o seară de toamnă călduṭă, cu soare bălan și molcom pregătindu-se de culcare, cu stoluri de copii pe biciclete, întorcându-se de la activităţile de toamnă organizate de primărie în oraş, ca de obicei, gașca lui Jules se adunase sub parasolul mesei mari de la capătul străzii. Jules nu era însă acolo. N-am zăbovit prea mult asupra întrebării care-mi atinse ca un junghi mintea: unde o fi Jules? Preocupată de ale mele, am ignorat vreo două săptămâni absenṭa lui Jules. Într-o sâmbătă, întorcându-mă de la piaṭă, m-am întâlnit cu Madeleine, o vecină de la capătul străzii, o pensionară foarte energică și binevoitoare. Ajută pe toată lumea cu ce poate. Ca și Jules. De altfel, de multe ori îi vedeam împreună la un pahar de vorbă sub parasolul mesei de la capătul străzii. Ori îi mai vedeam vorbind de-ale lor, când Madeleine își ștergea ușa de la intrare pe dinafară, iar Jules mătura trotuarul din faṭa ușii sale. Se întâmpla să facem bășcălie pe la spate, căci simṭeam simpatia pe care cei doi pensionari o aveau unul făṭă de celălalt. Când Madeleine făcea o tartă cu mere, îi ducea și lui Jules o bucăṭică. „Pentru Amanda”, zicea ea cu drăgălășenie și subtilitate.

În ziua aceea, odihnită și binedispusă, aveam chef de sporovăială. În timp ce Madeleine își îngrijea florile de pe pervarzul ferestrei, mi-am pus sacoșele jos, pe asfalt, și m-am dedat la tăifăsuială cu femeia mai în vârstă. Era puṭin bolnavă, o dureau mâinile și picioarele de la reumatism, dar unicul ei copil, feciorul care locuiește în Valonia, o vizitează la câte-o lună jumate și-i aduce medicamente. Ba îi plătește și o femeie de menaj, care-i face curat în casă o dată la două săptămâni și o coafează o dată pe lună. E bine. Nu duce lipsă de nimic, turuie Madeleine în continuare. Ṣi apoi are vecini buni. Pe unii îi știe de-o viaṭă. Pentru ea, naṭionalitatea sau religia nu contează, nuuuu, atâta timp cât oamenii rămân oameni și-și educă copiii bine. Că și noi flamanzii, parcă ce… suntem toṭi buni? Fiecare pădure are uscăturile ei! Dar păcat de bietul Jules. S-a dus așa, şi ne-a lăsat…

– Unde s-a dus? întreb eu, fără să înṭeleg despre ce e vorba.

– Cum nu știi? Jules e mort de o lună.

Jules era mort de o lună! Am paralizat la aflarea veștii. Cu ochi orbi, gura căscată, mintea în repaus, aduceam mai degrabă a Om de Neanderthal, căci aveam probleme de întârziere în perceperea realităţii ce mi se oferea brusc şi brutal.

Prima dată, m-am gândit că o fi plecat pentru câteva zile în vacanṭă. Dar Jules nu pleacă niciodată pentru mult timp în vacanṭă. Apoi m-am gândit că o fi bolnav și mintea mi-a trimis imediat imaginea unei camere de spital, în care Jules zăcea palid pe un pat, cu câteva perfuzii agăţate de braţ. Dar ochii lui Madeleine erau prea triști şi lipsiţi de strălucire. Prea multă mâhnire erau adunaṭi în ei. Ṣi-atunci cu o rămășiṭă de intuiṭie încă activă, am tras concluzia dureroasă: Jules murise. Asta era: murise discret, așa cum nu fusese niciodată în timpul vieṭii lui. Murise fără să ne anunṭe, o ștersese ca un hoṭ, fără să dea nimănui de știre. Jules murise de o lună și noi nu știam nimic. În casa lui ca o cazemată, așa cum sunt mai toate casele flamanzilor, Jules murise singur. Poștașul venise la el să-i aducă o scrisoare recomandată. Jules nu răspunsese când acesta sunase la uşă. Scrisoarea așteptase vreo şapte zile la poștă. Jules primise telefon. Nu răspunsese. Ṣi-apoi fusese găsit în mijlocul livingului mort. Singur. Amanda era la spital. Jules, cel care le știuse pe toate, care știuse tot ce mișcă-n strada noastră, nu fusese știut de nimeni, nu fusese asistat de nimeni în momentul marelui final. A fost incinerat și urna îi fusese depusă în prezenṭa a doi vecini în capela unui spital.

Mă obișnuisem să-l văd pe Jules la masa de sub parasol, din cap capătul străzii. Mă obișnuisem să mă enervez și să comentez în gând, să-l acuz de indiscreṭie și să-l evit uneori. Era o bucăţică din viaţa mea. Era o bucăţică din strada noastră. Absenṭa lui îmi dăduse puṭin de gândit, dar nu mă alarmase. Acum eram pusă faṭă în faṭă cu o evidenṭă dureroasă prin incontestabilitatea ei: Jules nu mai exita. Ne părăsise pentru totdeauna. Fără să spună, fără să se plângă de ceva, fără să ne dea de gândit. Tainic. O durere sufocantă puse stăpânire pe mine. Nu-mi dădeam seama ce mă durea mai tare: faptul că Jules a murit sau faptul că a murit şi nimeni nu a povestit despre asta? Faptul că s-a dus, cum îmi duc eu pantofii şi fustele la Poverello sau la coşul de gunoi?

Mult timp am trecut pe lângă casa lui Jules cu inima strânsă. Pe undeva mă simṭeam vinovată. Nu poṭi compara plecarea definitivă din lumea asta a unui om cu o pereche de pantofi de care te debarasezi. Am întors toate lăzile sufletului pe dos ca să pot înţelege. Să găsesc un răspuns revoltei mele. Am căutat şi-n sertarele minṭii. Răspunsul a venit greu. Când am dat cu ochii de pantofii din cămară. Când am înṭeles că, deși e ridicol, te obișnuiești cu un om şi-l tratezi așa cum te obișnuiești şi tratezi o pereche de pantofi. Diferenţele dintre oameni şi lucruri sunt difuze într-o societate capitalistă. Individualismul e o realitate ce ia amploare. Izolarea, singurătatea sunt consecinţele sale. În afara câtorva formule de politeṭe pe care oamenii le schimbă între ei, greu mai comunică suflet cu suflet. Am înṭeles greu singurătatea lui Jules și dorinṭa lui de a trăi printre oameni atât de ardentă încât te agasa. Am înţeles acest lucru abia după ce moartea l-a şters atât de banal de pe lista celor vii. Şi-am înţeles la fel de greu, pe cât de ușor am uitat cât de dificil mi-a fost să accept această realitate la venirea mea în partea asta de lume.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

40 de forme de a muri (II)

Eu sunt Mira

40 de forme de a muri (I)

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,771 views

Your tuppence

  1. Morino / 9 February 2018 21:29

    Pe timpul comunismului aflam de la cei care se aflau “dincolo” ca vecinii nu se cunosc intre ei, ii leaga doar formule reci de politete. Si atat! Si ne miram. Din pacate, lucrul asta se intampla azi si la noi. Ne mai tine doar o ață. ☹

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro