Singura luptă pe care am pierdut-o

Catchy

8 December 2016

Când l-am văzut intrând pe uşă cu privirea pierdută şi mişcările dezordonate, am simţit că ceva rău se întâmplase. Ceva îngrozitor, dacă reuşise să-l doboare pe el, ditamai omul, ditamai bărbatul. Bărbatul meu. Şi m-am panicat şi eu. Şi mi s-a făcut frică. Aş fi vrut să fug. Înapoi, în timp, la ziua de ieri când încă nimic rău nu se întâmplase. S-a uitat rece şi distant la mine şi a mormăit ceva legat de o problemă de serviciu. Nu l-am crezut. Inima îmi spunea că altceva se întâmplă, de fapt. Şi nu, nu cred că era vorba despre o altă femeie, de-abia lămurisem acest aspect şi povestea aia urâtă se încheiase de vreo şase luni. I-am spus că nu-l cred, aşa că m-a fulgerat cu privirea şi mi-a răspuns, schimbând pretextul, că poate ar fi mai bine să ne separăm pentru un timp. S-au adunat totuşi multe probleme între noi despre care îi este greu să vorbească… Şi, din nou, nu l-am crezut. Căsnicia noastră nu este una perfectă – uneori, nici dezirabilă nu este – însă până acum am trecut împreună peste tot. Iar el, atunci când ceva îl nemulţumeşte, spune. Arată. Gesticulează. Solicită explicaţii, chiar dacă nu prea le oferă, la rândul lui.

L-am lăsat în pace în seara aceea, în ciuda nevoii mele de a-i vorbi, de-a ne privi ochi în ochi pentru a ne regăsi noi, cei de dinainte de dezastru. A doua zi dimineaţă, i-am spus că problemele lui sunt, desigur, problemele noastre şi că eu nu voi pleca nicăieri. A plecat el, fără să spună un cuvânt, trântind uşa.

femeie

Aş minţi să spun că nu m-am supărat, că nu am intrat în panică, că nu am început să plâng. Dar mi-am propus să nu renunţ şi să nu plec pentru două săptămâni la mama, aşa cum mi-a sugerat el într-un sms, pe la prânz, singurul lui răspuns la apelurile mele prelungite din prima parte a zilei.

A fost nemulţumit să mă găsească acasă la întoarcere. Deşi sunt o fire de tip sangvin, de data aceasta, intuiţia mea de femeie şi soţie, mi-a stopat avântul şi m-a „obligat” să rămân pe loc, să-i înfrunt şi demonii, şi problemele. Când m-a văzut, a înţeles că nu are scăpare. Şi mi-a mărturisit, spăşit, adevărul. „Povestea urâtă”, deşi terminată, acum avea… un nou început. Cu o zi înainte aflase că devenise de puţin timp tată. Fusese anunţat după naşterea copilului, cealaltă femeie nu îi spusese nimic nici înainte, nici după ce se despărţiseră.

Mi-a căzut cerul în cap şi am înţeles, fără să mai fie nevoie să-l privesc, ce avea să urmeze. Şi nici măcar nu mă simţeam în stare să-l învinuiesc până la capăt. De data asta, aveam să nu mai pot birui alături de el. De data asta, el avea să continue lupta… fără mine.

Eu nu pot să fac copii.

Guest post by Amalia S.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Cafeneaua

Sărută-mă de rămas bun…

La 40 de ani, nu mai lupți să te schimbi, te accepți așa cum ești…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
10,313 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro