Singurul loc în care poţi să te ascunzi e o femeie iubită

Angela Baciu

1 July 2014

 Angela Baciu, foto Adrian MociulschiMihail Gălățanu, am intrat în casa gîndurilor tale, cum mă primeşti, la ce să mă aştept?

Poţi să te aştepţi la orice. Eşti în cîmp deschis, cu stelele deasupra. Te poate sfîşia o fiară. Poţi să ai o aventură pe rîu, gen river-rafting. Casa mea e afară, nu e înăuntru. Nu poţi să-ţi faci casă sub nimic. Iar noi, oamenii, sub nimic chiar suntem. Poţi muri oricînd, chiar dacă eu vreau să te salvez. Sunt la fel de neputincios, în faţa morţii, ca şi tine. Încerc doar să fiu onest. Să îţi ofer protecţie pe cît pot eu, dar, în acelaşi timp, să te devorez, bucăţică cu bucăţică, deposedîndu-te/descotorosindu-te de cele mai macre frumuseţi pe care le ai şi pe care, neîndoios şi trufaş, le vreau pentru mine. Vreau să te jefuiesc, apărîndu-te în acelaşi timp. Glumesc… Nu îmi deschid braţele decît ca să te primesc.

Cum a fost copilăria ta, jocul preferat?

Unul dintre copacii providenţiali ai copilăriei mele a fost un arţar. Unul bătrîn, gros, din faţa pivniţei „înfricoşătoare” despre care am şi mai vorbit. În aceeaşi circumferinţă cu el se mai aflau şi un cais, şi un vişin, şi un cireş, dar şi cun corcoduş. Toţi, deşi roditori, erau mai tineri decît venerabilul oţetar. Oţetarul mirosea înţepător, vegetal, tentant, a materie vegetală pură, a iarbă şi vînă de pom. Jocul meu preferat, am mai spus, era unul cu sticle. De parfum. Pe o masă de şah. Cu pătrăţele. În pătrăţele. Dar era şi tenisul de masă. Era şi şahul. Era şi căţăratul în arţarul din curtea casei părinteşti. Iarna, canalul îngheţa. Aveam o pivniţă adîncă, de vreo opt metri, în care îţi putea fi frică să cobori. Un beci. Acolo se păstrau pepenii – şi erau scoşi seara, pentru cină, brumaţi. Acolo se păstra, deopotrivă, vinul. Era chiar sub bucătărie, dumneaei, pivniţa. Acolo se păstrau alimentele, în pivniţă. Nu era frigider. Nu exista. Tîrziu, cînd eram eu mai măricel, părinţii mei au cumpărat un FRAM. Frigider, nu ursul polar. Mirosea a cărbune înăuntru. Nu ca în pivniţă. În pivniţă nu mirosea decît a pămînt. A mormînt adînc, afînat. Toate astea se întîmplau pe strada Armata Poporului, numărul 76. Zisă şi strada Militară. Pe Rîpă, aşa se numea cartierul, unul rău famat, chiar pe malul Dunării. Faleza şi Dunărea erau, ambele, jucăria mea de fiecare zi. Ciorpacele. Peştii. Pescarii. Sălciile. Galaţiul.

Angela Baciu, Mihail Galatanu, Nora Iuga, Biblioteca Metropolitana, Bucuresti

Mihail Gălățanu

Unde te ascundeai cînd îţi era teamă? unde te ascunzi acum?

Nu mă ascundeam nicăieri. Nu m-am ascuns niciodată. Am ştiut, întotdeauna, că nu există loc de ascundere. Că nu ai nici o şansă. Da, cînd mă ascundeam în joc, de-a-v-aţi-ascunselea, mă ascundeam în fiecare loc din casă. Singurul loc în care poţi să te ascunzi e o femeie iubită. În groapa ei, adîncă, ameţitoare, cu păr, neostoită. Care te suge. Te devoră. Alt loc de ascundere nu e. Nu mai speraţi.

De ce ai inceput sa scrii? Cînd ai debutat? Cum scrii?

Am început să scriu de pe la opt ani. Prostioare. Versuri pentru mamă. Acrostihuri. Eram, se pare, destul de dibaci, căci…aveam cereri. Am debutat, cred, în gazeta şcolii. Şcoala generală nr.28 – tot în această şcoală ai învăţat şi tu, nu?, cea mai bună din oraş, în cartier “Mazepa”, care, pe atunci, nu avea nici un nume. Acum se cheamă, nu ştiu de ce anume aşa, Mihai Eminescu. Ar fi putut, mai bine, să se cheme altfel: Ştefan Petică, Hortensia Papadat-Bengescu… Ar fi avut mai mult sens. Mihai Eminescu se cheamă/se poate chema orice şcoală din România. Asta înseamnă să nu ai personalitate deloc. Cum scriu? Scriu, în cea mai mare parte, numai dimineaţa. Fără un firicel de alcool. Nici măcar berea nu o suport. Nici cafea. Nimic. Curat, ca la o clincă. Poate suc. Nectar de piersici, să zicem. Sau suc de portocale, cu pulpă, gros. Dacă am pus ceva pe limbă, alcool să zicem, scrisul meu rămîne deraiat, fără control. Scrisul şi alcoolul se exclud. La fel fumatul. Şi orice drog. Ficţiunea este un drog mai tare ca orice. Arta e un drog aproape de nesuportat. Încep să scriu la opt ori chiar la şapte (dimineaţa), de obicei nu mai devreme, în nici un caz, dar, sigur, dacă îmi vine o idee, mă apuc de ea imediat. Cînd eram adolescent şi foarte tînăr, culmea, scriam noaptea, uneori pînă în zori. Asta s-a întîmplat pînă pe la vreo treizeci de ani.

 Ai avut modele literare? Mari personalitati, profesori…

Da. Şi modele, şi profesori. Am avut un model de carte de la nouă ani. A rămas şi acum. O devoram efectiv. Se numeşte, simplu, O MIE ŞI UNA DE NOPŢI. Prima carte care mi-a căzut în mînă a fost volumul trei: POVESTEA REGELUI OMAR AL-NEMAN. Apoi, oho, POVESTEA FRUMOASEI ŞAMSENAHAR. Eram vrăjit. Răpit în duh. Am să povestesc, cîndva, prima mea întîlnire cu O MIE ŞI UNA DE NOPŢI, cartea vieţii mele. Ea mi-a schimbat vederea asupra lumii şi, deopotrivă, asupra literaturii. Atunci s-a întîmplat, la nouă ani, şi prima mea intrare într-o fată. Cu ştiinţa ei (era mai mare, avea vreo doisprezece ani, rămăsese repetentă) şi cu inocenţa mea. O chema Emilia. Ţineam minte pe de rost O MIE ŞI UNA DE NOPŢI. “Copila rochia şi-o scoase/Şi-atunci putui privi cu drag..”Ai mei mă duceau cu forţa la frizer, nu îmi plăcea să mă tund – nici acum nu vreau să îl tund pe fiul meu – undeva în complexul POTCOAVA, iar lîngă frizerie era LIBRĂRIA. Am scăpat înăuntru, am fugit şi, drept recompensă, ai mei au trebuit, vrînd-nevrînd, să îmi cumpere o carte. Captură. Trofeul meu. Am examinat rafturile. Am întins mîna spre O MIE ŞI UNA DE NOPŢI. Povestea REGELUI OMAR-AL-NEMAN avea un rege pe copertă, cu o figură de Don Quijote mai nebun decît prevede legea. Asta e: am zis. Şi ai mei m-au încurajat, mai ales tata: ştia că O MIE ŞI UNA DE NOPŢI e o carte. Am început, încă de la frizer, să o citesc: nu am mai lăsat-o din mînă. A urmat vizirul Giafar, Ali Ben Bekar şi volumul cinci, poveştile lui Sindbad…

MAESTRUL MEU: sau, mai degrabă, ÎNDRUMĂTORUL PE CALE (dacă avem un maestru, adevărat şi singular, în Iisus Christos ni-l găsim), este pre numele său lumesc Dimitrie Lupu.

MENTORUL: Alex Ştefănescu, aşa cum se ştie, este mult mai „vizibil” în destinul meu.

Ce rol au prieteniile literare in viata ta?

Prietenia literara este, pentru mine, o istorie literară pe viu. Nu am îndestui prieteni pe cît aş vrea, în lumea literară. Toţi cei care scriu sunt prietenii mei potenţiali. Am senzaţia că am ratat mari prietenii literare. De ce nu am putut fi prieten cu Mircea Dinescu, Andrei Pleşu, Alexandru Paleologu… Cum am putut rata întîlnirea cu Gabriel Liiceanu? Şi cum aş putea “repara” lucrul acesta? Nu ştiu, acum asta e: regret adînc toate astea… şi încerc să repar… tot ce se mai poate.

 Cum arată o zi din viata ta?

Acum, arată, uneori, foarte banal. Derizoriu, chiar. Nu fac lucrurile care îmi plac, deşi îmi place jurnalismul. Dar viaţa mea, trebuie spus asta, se ascunde mai mult în cărţi. Viaţa mea nu este decît o serie de cărţi cusute una lîngă alta.

Care au fost marile împliniri de pînă acum? Dar dezamăgiri?

Cea mai mare dezamăgire este că nu am putut găsi o singură editură cu care să am (o mai bună) continuitate. Am avut relaţii foarte bune cu ALL/ALLFA, PARALELA 45, CARTEA ROMÂNEASCĂ, VINEA, HUMANITAS, EDITURA MUZEULUI LITERATURII, LIMES… dar nu am putut avea coeziunea unei relaţii fundamentale cu un singur editor. Efectiv, nu ştiu de ce. Trebuie să mai sap aici.

După debutul editorial ce a urmat?

După debut, a urmat o perioadă foarte dură, cea a comunismului ultim, în care cărţile nu puteau apărea, pur şi simplu. Nu îmi amintesc de ea cu mare plăcere, pot să îmi amintesc doar că, vorba altora, m-am salvat prin prieteni.

LEGATO

Dacă opera mea sau, mai simplu, cărţile mele, au un fir roşu, care să le străbată? Deşi nu cred că ar fi absolut necesar, răspunsul meu este da: acesta e legat de iniţiere. Şi este foarte vizibil în MEŞTERII DE CLOPOTE, romanul meu, în primul volum chiar. Pe acest lucru este construită întreaga carte. Dar el e, deopotrivă, extrem de vizibil, în opera poetică. În majoritatea poemelor şi cărţilor. Şi în celelelalte romane: STRADIVARIUS, sub o anume formă chiar în MIREASA FĂRĂ CORP, în ELIXIRUL (nepublicat încă), în nuvele (ex: AMOR CU DROSOPHILA, DARUL DE CRĂCIUN, STRADA PLANTELOR etc). Cum am mai spus/am mai scris, marea noastră dramă, a oamenilor, mi s-a părut a fi pierderea iniţieriii. Y compris pierderea relaţiei maestru-discipol, pe care, eu, unul, am preţuit ca pe unul dintre cele mai preţioase lucruri ce mi s-au fost dat, pe lumea aceasta. Iniţierea este punctul nostru capital, miezul ei tare.

Cum e omul, scriitorul, ziaristul, tatăl, soțul, fiul, prietenul Mihail Gălăţanu? Eşti dificil? Ai schimba ceva la tine?

Aş schimba foarte multe. În primul rînd, cred că aş fi mai “digerabil”, ca om, dacă nu aş fi atît de orgolios. Cred, însă, că, la scriitori, asta-i boală profesională.

La ce lucrezi acum?

La mai multe proiecte, ca de obicei. O traducere, sper să o termin, nu ştiu cînd o voi termina. Am primit o nouă invitaţie de la o bursă europeană. Ne mai gîndim, mai vedem. Scriu, în paralel, la mai multe proiecte. Primul, probabil, care va apărea, va fi CARTEA LUI IOV CEL TÎNĂR, un „remake” după cartea biblicului Iov. Este o carte „parcimonioasă”. Am strîns-o în cea mai strîmtă piele cu putinţă. Ar trebui să fie o „vîlvă” pe piaţă, dar şi, deopotrivă, o „vîlvă” a pieţei. „Cartea lui Iov cel tînăr” este o carte a suferinţei existenţiale din/după eros, un eros visceral, dar nu primar. Este mai mult un Iov care suferă din dragoste de filosofare. Primum vivere, deinde filosofare, dar, mai întîi, iubeşte – şi apoi filozofează. Sînt foarte curios şi nerăbdător să văd cum va fi primită pe piaţă. Apariţia: deşi e gata, aproape, în toamna anului viitor vreau să o tipăresc, dacă se va putea.

Roman: un volum care se numeşte, provizoriu, MAŞINĂRIA VIEŢII, în care este vorba despre dragoste, moarte, înviere, raportul etern de Isis-Osiris al creaţiei, dar şi Demiurg, raportul dintre Dumnezeu şi creaţia sa.

Traduc din Rimbaud ceva ce va fi, zic eu/cred eu, o surpriză.

Planurile mele sînt eşalonate pe zeci de ani.

Nu voi apuca să îmi termin opera înainte de a muri: voi rămîne, doar, cu voinţa de operă.

 Unde te situezi în literatura română?

Nu ştiu. Nici eu nu ştiu unde mă situez. Scriitor român, născut în 1963, la Galaţi, mai cunoscut ca poet, nouăzecist prin afinităţile de la începuturile debutului său…

 Care este legătura cu publicul tău?

Cărţile mele, din nefericire, nu ajung decît greu la publicul meu, care e, deocamdată, mic. Nu mai mare de 75.000 de cititori, cumulaţi, suprapuşi. Şi asta cred că e vina mea. Nu am dat o carte care să intereseze mai multă lume. Poate este şi vina neîntîlnirii cu editura fundamentală a vieţii mele… dacă există…şi dacă e, cumva, una singură…

Un gînd pentru cititori…

Gîndul este cel al lui Ţuţea: fraţilor, şi chiar dacă murim/muriţi, aici, în închisoare, amintiţi-vă că nu voi aţi făcut cinste poporului român murind pentru el, ci poporul român v-a făcut onoarea de a muri pentru el.

Ești fericit?

Fericirea mea e numai secvenţială.

Fericit egal îndrăgostit, poate.

Fericirea este iubirea pe care mi-au dăruit-o FEMEILE PE CARE LE-AM IUBIT. Ceea ce nu pot eu, însă, a înţelege, este cum să fi iubit o femeie şi, apoi, peste timp, calitatea iubirii tale să scadă – şi nu să crească. Iubesc toate femeile pe care le-am iubit vreodată. Mi se pare o neîndurare să le laşi deoparte din iubirea ta, chiar dacă acest lucru s-ar petrece numai in petto. Nu trebuie, neapărat, să le iubeşti public. Nu eşti, neapărat, o maşină de iubit. Dar, în sinea ta, le iubeşti. Şi nu e asta oare îndeajuns să te facă, măcar pe jumătate, fericit? Iubesc toate femeile pe care le-am iubit vreodată, nu am dat pe niciuna deoparte din dragostea şi aplecarea mea către ele, din tandreţea mea. Cum să le arunci afară? Iisus te aruncă afară pe tine? Chiar dacă, eu ştiu, vei fi greşit, cîndva, Iisus te păstrează înăuntrul său. Şi pe mine mă păstrează. Asta e însăşi esenţa mîntuirii.

O ultimă mărturisire?

Da, am vrut să fiu omul enciclopedic. Greşind sau nu. Avînd sau nu dreptate. Ăsta a fost unul dintre visele mele. Ăsta a fost unul dintre secretele mele. A fost înălţarea mea ori căderea mea. Al doilea a fost orientarea spre ideal. Aţintirea spre ideal. Acest lucru i-a făcut mari pe cei „mari”. Idealul. Forţa lui. Vîna lui. Nu ştiu dacă am ştiut să fiu aşa, să îndrept, cu toate puterile mele, aspiraţia în acea direcţie. Urma are să arate, cîtă va fi ea. Urma scapă, ori nu, turma.

M-am simțit bine în casa sufletului tau, îţi multumesc.

Am loc, întotdeauna, pentru oaspeţi în casa sufletului meu. Uneori poate că nu mă pricep să îi onorez cum se cuvine. Dar poftă şi dorinţă de oaspeţi am mai întotdeauna. Cred că acel lucru, practicat şi de Nichita Stănescu, numit „casă deschisă”, nu e nici mai mult, nici mai puţin decît „operă socială”. Şi încă una remarcabilă. Nu că ar fi Stănescu singurul. Oare Socrate ce făcea altceva decît „operă socială”? Sau Noica, da, cu a sa „şcoală de la Păltiniş”? Păcat, doar, că discipolii săi nu i-au urmat, în spirit, exemplul, chiar dacă unii s-au străduit. Şi nu mă refer la a face/reface „şcoala de la Păltiniş”. Asta, poate, unii, au încercat. Mă refer la spiritul adînc al acelei şcoli, cel de comuniune absolută, remarcabilă, cu seamănul tău. Acel lucru, din pacate, nu a mai fost reprodus.

Mulțumesc.

***

Mihail Gălăţanu (n. 11 sept. 1963, Galaţi). Absolvent al Fac. de Fizică-Mecanică, 1988, specializarea Bazele Cercetării Experimentale (B.C.E.). A lucrat în cercetare, în Politehnica Bucureşti. Debut: decembrie 1983. Abs. al unei şcolii postuniversitare la Paris, cu specializare (şi certificat) în Relaţii Internaţionale, 1994-1995. Ulterior, şcoala cu pricina a pregătit purtătorii de cuvînt ai ţărilor respective pentru Uniunea Europeană. De două ori bursier: al Guvernului Francez (1994) – şi al Comunităţii Europene (1995). A lucrat pentru Revista bilingvă „EUROPE/EUROP”, a Uniunii Europene. Redactor şef la FLACĂRA, PLAYBOY, FLAGRANT etc. Adjunct al lui Cornel Nistorescu la EXPRES şi, mai tîrziu, EVENIMENTUL ZILEI, de unde pleacă în martie 2004. Director al revistei FLACĂRA. Membru în Consiliul Director, Colegiul Editorial al trustului de presă S.C. PUBLICAŢIILE FLACĂRA S.A. Membru în Clubul Român de Presă, Clubul Român de Vin, în PEN CLUB şi (o vreme) în Comitetul de validare/ şi Consiliul de conducere al UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA(U.S.R.), filiala ASOCIAŢIA SCRIITORILOR din BUCUREŞTI (A.S.B.). În prezent, editor coordonator la grupul de presă FINMEDIA. Cărţi: POEZIE- Ştiri despre mine, 1987, LITERA. Scrîşnind în pumni, cu graţie, 1993/PORTO-FRANCO. Bunicul Kennedy, 1996( ed. „NODURI ŞI SEMNE”). Evanghelia lui Barabas- Ed. CARTEA ROMÂNEASCĂ, 1996. Mireasa tuturor, 1997(ed. „PANTHEON”). Poetus Captivus, 1998. Memorialul plăcerii, 2000, Ed. CORESI/ASOCIAŢIA SCRIITORILOR DIN BUCUREŞTI. O noapte cu Patria şi Româna cu prostii, 2001/VINEA. Diapazonul plictisit, 2002. Mormîntul meu se sapă singur, 2003. Apocalipsa printr-o gură de om, 2004. Şi prezenţa în antologia 90: „Manualul de literatură”, tot 2004. Burta înstelată, 2005. Inima de diamant, 2006, Mortul îndrăgostit („Vinea”, 2008), Moldova (ed. „Vama Literară”, 2010), „România aproximativă” („Vinea, 2011). PROZĂ – Meşterii de clopote, roman, 1999, răsplătit cu PREMIUL NAŢIONAL PENTRU PROZĂ „LIVIU REBREANU”. Strada Plantelor, nuvele, 2001. Mireasa fără corp, roman, 2006. Strada Plantelor şi alte povestiri, 2007, Stradivarius (Ed. CONTEMPORANUL-IDEEA EUROPEANĂ/Europres Grup. ESEU – LITERATURA DE CARTIER, VOL. 1, Orbirea lui Tiresias/Un posibil manifest al generaţiei 90, Editura MUZEULUI LITERATURII ROMÂNE(E.M.L.R.), VOL 2, ”ÎNTRE ISPITITOR ŞI MÂNGÂIETOR”, „Despre artă, nebunie şi misticism” (Ed. PARALELA 45, 2008). Alte premii literare: PREMIUL „LUCEAFĂRUL” LA FESTIVALUL NICOLAE LABIŞ, PREMIUL ASOCIAŢIEI SCRIITORILOR DIN BUCUREŞTI (ASB), PREMIUL NAŢIONAL PENTRU CEL MAI BUN COMENTARIU CINEMATOGRAFIC(Florian Potra), PREMIUL „ASTRA”, PREMIUL „RAMURI” etc. Nominalizat, de mai multe ori, la premiul USR. Prezent în mai multe antologii, printre care MICA ANTOLOGIE A POEZIEI ROMÂNE (Dan-Silviu Boerescu), MANUALUL DE LITERATURĂ, ANTOLOGIA POEZIEI PATRIOTICE ROMÂNEŞTI/”Cîntecul patriei” (Ed. „Albatros”, 1986), ANTOLOGIA POEZIEI ROMÂNEŞTI DE DRAGOSTE/200 de ani în 100 de poezii: De la Ienăchiţă Văcărescu la Mihail Gălăţanu, Ed. COMPANIA, antologator: Petru Romoşan). MAI AM UN SINGUR DOORS (Ed. BLUEMNTHAL). Menţionat în ISTORIA CRITICĂ A LITERATURII ROMÂNE DE LA ORIGINI PÂNĂ ÎN PREZENT (Nicolae Manolescu) şi prezent, cu un capitol mai amplu, în ISTORIA LITERATURII ROMÂNE CONTEMPORANE (de Alex. Ştefănescu). Antologat şi de Marin Mincu, în O PANORAMĂ CRITICĂ A POEZIEI ROMÂNEŞTI DIN SECOLUL XX. Tradus în: franceză (Vasile Savin, Nicole Potier,), engleză (Adam J. Sorkin, Petre Iamandi, Paul Doru Mugur), sîrbă(Miljurko Vukadinovici, slovenă (prezent la FESTIVALUL DE LA MEDANA, 2003, Ales Mustar, Lidija Dimkovska), daneză, germană, rusă, bulgară etc. Premiul naţional „CONFLUENŢE”, 1984, pentru debut în poezie. Îl are drept mentor, încă din adolescenţă – 16 ani(anul 1980) – pe scriitorul (prozator, romancier) Dimitrie Lupu.



Citiţi şi

Totul e să vreau și îmi iese

„Chiar ṣi aici trăiesc oameni?”

„Rămâi cu mă-ta!” Asta meriți!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,217 views

Your tuppence

  1. Copernic / 3 July 2014 12:38

    O precizare in fisa biografica/profesionala din subsolul interviului, in care se spune “În prezent, editor coordonator la grupul de presă FINMEDIA”.
    Informatia nu e corecta, poetul s-a rupt de Finmedia din 2012 si are acum propriul sau business, propriile reviste..

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro