Sinuciderea nu-i dragoste, viața e!

Ingrid Panaitiu

6 October 2014

IngridÎntr-o dimineață dogorită de vară, pe câmpul nesfârșit al Bărăganului, un tânăr este găsit fără suflare. Ore mai târziu, se află al cui e mortul: singurul fiu al unei familii ceva mai înstărite dintr-un sat modest de lângă Brăila. Douăzeci și doi de ani și-o viață înainte. Curmată cu propriile mâini dintr-o suferință în dragoste. Trecuse abia o săptămână de când se aflase că Robin Williams nu mai este. Văzuse și el, mortul, știrea: “Uite, mămico, asta mă împinge Cora să fac, de nu s-o-ntoarce la mine!”. “Taci, păcatele mele, să nu-ți vază gândul așa ceva” răspunse mamă-să și își văzu înainte de treburi. Cora, “vinovata”, o jună blondă de nouăsprezece primăveri, a fost pusă la stâlpul infamiei de tot satul: din pricina ei și-a pus capăt zilelor Marinică. Dar este Cora vinovată?

Alt sat, altă poveste: Mitică, funcționar la primăria unei comune din Teleorman. Trecut binișor de cincizeci de ani, două odrasle și o soață mai tânără. Încropise un rost, copiii creșteau, bucurii și necazuri, ca tot omul. Într-o zi, pe la sfârșitul lui august, vine acasă și își prinde jumătatea în pat cu altul. Năuc de ce-i fuse dat să vadă, închide ușa și pleacă. Dus a fost, direct pe lumea cealaltă. L-au găsit într-un hambar părăsit al fostului CAP din comună. Auzise și el de Robin Williams? Da, vorbiseră la primărie: “Auzi domnule, om bogat, cu faimă, să-și ia zilele! ce-i lipsea? Apoi, dacă bogații-s nefericiți, noi, gloata, ce să mai spunem?” Soția infidelă este și ea înfierată de comunitate și i se pune în cârcă nu doar vina adulterului, dar și gestul disperat al soțului.

unul-din-zece-romani-sufera-de-depresie-o-boala-care-duce-frecvent-la-sinucidere-130457-1

Septembrie. Un cunoscut om de radio repetă povestea: își ia zilele și produce stupoare în cercul celor care l-au cunoscut. Aparent, tot din dragoste. Câteva zile mai târziu, un alt tânăr își pierde mințile și produce un carnagiu pe o șosea din România. Își pedepsește fosta iubită, dar ia cu el încă cinci oameni. La fiecare jurnal de știri ni se prezintă noi detalii din viața ucigașului-sinucigaș, iar un psiholog?!?! ne spune că “iubita nu trebuia să-l părăsească, uite ce tragedie s-a întâmplat, s-a omorât pentru că o iubea!!”, de parcă, a fi iubit e o vină ce trebuie pedepsită.

Efectul copycat sau Werther. Când o celebritate sau o persoană publică decide să încheie socotelile cu viața, mediatizarea nefericitului eveniment are, se pare, un efect copleșitor: ne deschide ochii, pentru a câta oară?, că depresia este o afecțiune ce trebuie luată în serios, dar produce, în rândul celor vulnerabili, efectul copycat sau Werther, anume sinucideri trase, mai mult sau mai puțin, la indigo.

Ce e depresia? O molimă, aș spune. Un nor negru care te cuprinde încet, pe neștiute. Că-i frică, vulnerabilitate biologică, lipsă de iubire, că te afli într-o situație disperată din care nu găsești ieșire ori ești impovărat de traume nevindecate, că plângi după o iubire pierdută fără de care nu te-ntregești iarăși ca om, depresia poate lovi oricând, pe oricine.

Pentru o parte din cei care n-au experimentat-o, ea pare o boală care nu există. Un moft: oameni mor de cancer și ție-ți arde de depresie. Războaie, ebola, avioane prăbușite. Sărăcie. Lupta pentru supraviețuire de la un salariu la altul și îndrăznești să faci depresie? Sau e o boală pe care trebuie s-o ascunzi, că-i rușinoasă. În epoca măștilor fericite, adevărul crud și trist coboară forțat în uitare. Ne temem să ne arătăm slăbiciunile excelând în a juca personaje fericite. Câți au curajul să spună că noaptea se lasă întru însingurare și dimineața păstrează aceeași strânsoare rea și fierbinte lângă inimă? Alții cred că dependența de anumite substanțe te duce pe drumul acesta trist și întunecat al deznădejdii. Cel mai des, însă, dependența e încercarea disperată de a scăpa de frică, de a fi puternic. De a învinge. Și te-ngenuncheaza: încet, cu fiecare sticlă, cu fiecare doză luată cu speranță.

Înaintea fiecărui suicid a fost o luptă: cu propriii demoni, cu frica, cu salvarea.

Condamnată de biserică, acceptată de atei ca gest al independenței supreme, blamată de cei ce nu o înțeleg, privită cu compasiune de marea masă a oamenilor, este sinuciderea o opțiune în fața durerii? Cu siguranță, nu.

Soarta e ironică: tocmai o ființă capabilă să umple inimile a milioane de oameni cu bucurie a recurs la un gest șocant. Cum a putut un om atât de dulce și de amuzant să-și pună capăt zilelor, ne-am întrebat mulți dintre noi când am aflat de Robin Williams. Și cum de nu a reușit să-și dea sieși din bucuria pe care a împărțit-o generos tuturor? Au fost jovialitatea și umorul ziduri de apărare a vulnerabilității, a fricii? Se pare că da.

Robin Williams a coborât de pe scenă trist. În suferință, singur și trist. Înfricoșat de viață și, aparent, curajos în moarte. Nu urcați pe scena lui, iar dacă sunteți acolo, la un pas de a ceda, strigați, strigați cât puteți de tare: mai sunt oameni care au urechi să vă audă și brațe calde care să vă îmbrățișeze.

Există tratament, există salvare.

Sinuciderea nu-i dragoste, viața e!



Citiţi şi

Ai mei ani 40…

Noi știm când trebuie să vă furăm din grădină

Prostuțule!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,195 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro