Soare-n bătaia vântului

Radu Dumitrescu

8 November 2013

El era un tei, așa, în floarea teiului. Sau un cireș sau măr sau ulm sau stejar. Era un copac, un pom. Așa cum sunt toți copacii. În bătaia vântului. Și a soarelui. Și de aici începu cumva istoria lui. Era un copac, așa, în floarea copacilor. Singur. Pe un câmp, așa, în floarea câmpului. Era plouat, ars, înghețat, alintat.

Primea păsările cerului pe ramurile lui și dăruia câte un foşnet de frunză fiecăreia. Pesemne că avea multe frunze pentru că unele se întorceau. Probabil avea frunzișul mieros sau foșnetul verde. Cine să știe, era în mijlocul câmpului, nu-l vedea nimeni. Era doar el, Copacul. Cu lumea. Apoi, într-o zi, auzi: „– Te dai puţin la o parte, că-mi iei toate razele?“ Se sperie. O voce pe câmp, dimineaţa, când el, copacul, tocmai ce-și bea o ceașcă de soare cu două cuburi de curcubeu, așa ceva nu se mai pomenise pe câmpul ăla, în floarea câmpului.

Se uită în jur și-o văzu: o floare, așa, în floarea florilor. Putea fi o zambilă sau un ghiocel, un crin sau o lalea, o crizantemă sau o frezie. Toate perfecte, cu petale grațioase. Însă ea, floarea, era diferită. Și el, copacul, avea să simtă asta. „– Te dai, te rog, la o parte? Cu frunzişul ăsta al tău, îmi iei toată lumina. Și, dacă se poate, te poţi opri o clipă din a primi toate păsările pe ramurile tale? Vreau să mă odihnesc și să-mi beau și eu soarele.“

El, ditamai teiul sau mărul sau ulmul, rămase împietrit. Nimeni nu-i vorbise așa niciodată. Era mândria câmpiei, scut și sfătuitor al viețuitoarelor, era stăpânul absolut al clipei și nu se dădu la o parte. Ba, din contra, își întinse și mai mult aripile. Și îi întoarse spatele. Ei, florii… Însă îi rămăsese în scoarță petala ei de glas. Era perfectă… O urmări preț de câteva clipe cu coada unei ramuri. Fără soare, floarea se ofilea. Încerca să-și păstreze floricitatea, dar nu reușea. Funcționa cu multă atenție de lumină. În lipsea ei, murea câte puțin. Rămânea demnă, dar murea… la umbra lui, a mărețului copac. Trecură momente și secvențe, trecură ploi și friguri și arșițe.

Trecură clipe și vise… multe vise. El, arogant și falnic. Ea, la marginea timpului, mereu în contratimpul lui, așteptând cuminte clipa soarelui. Îi era frig și cald și era udă. Din când în când, la câte un început de anotimp, el o privea, de pe marginea unei frunze. Era frumoasă. Cea mai frumoasă floare din câte văzuse câmpia aia, din câte existau pe lumea florilor. A început s-o îndrăgească. Ar fi iubit-o! Dar cine a mai văzut dragoste între un pom si o floare? Ar fi râs câmpia de ei, iar păsările, ei, bine, păsările ar fi răspândit în toate colţurile ierbii nepotrivirea firii.

Așa că într-o zi îi făcu loc sub ramuri. Își dădu frunzişul la o parte şi îi dărui clipa de rază de soare cu care ea putea zâmbi din nou. Îi șopti frunzit: „–Bună! Sunt Tree. Joshua Tree… „–Bună! Sunt a soarelui. Floarea-soarelui…“ „–Vrei să fim prieteni?“ „–Da!“ Era într-o decembrie, în mijlocul decembriilor. Și înfloriră ghioceii… A, nu v-am spus? Floricitatea e feminitatea florilor.

 

 Tartă cu vanilie

O foaie de aluat de foietaj se pune într-o formă de tartă. Se înțeapă baza formei cu o furculiță, se pune o hârtie de copt, se umple cu fasole boabe uscată și se dă la cuptor, la 180º, până aluatul este galben-maroniu. Se scoate și se lasă la răcit.

Pentru cremă: 300 ml lapte se pun la foc împreună cu coaja unei portocale și cu 50 gr zahăr, plus extract de vanilie, după gust. Între timp, amestecăm 3 gălbenușuri cu 50 gr zahăr şi 50 gr amidon alimentar, până obținem o spumă. Când laptele este aproape de punctul de fierbere, adăugăm galbenușurile și punem înapoi pe foc mic, amestecând energic cu un tel, până obținem o cremă ce are consistența dorită. Umplem tarta și lăsăm să se răcească.

Tăiem ananansul cubulețe şi îl tragem la tigaie într-un caramel uşor, căruia îi adăugăm unt și vanilie, plus ceva alcool. Eu am pus un strop de lichior de fructe de pădure. Lăsăm să se răcească și punem deasupra tartei. Dăm la rece și servim.

Am ornat cu struguri…



Citiţi şi

M-am schimbat, ați înțeles?

Ce vor femeile în dormitor

De ce intimidăm bărbații

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,764 views

Your tuppence

  1. Bărbat sau mitocan? | Catchy / 11 November 2013 11:31

    […] bună-i aia!” și “ce frumoasă e femeia asta!“…”, îmi ridică Radu Dumitrescu mingea la fileu. O domnişoară, iritată de vreo zi proastă sau de o programare mentală stranie, […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro