Știe-tot e român

Natalie Ester

5 May 2014

Natalie EsterDe când au deschis ăştia porţile virtualului, ne-am umplut de scriitori. Încerc să-mi aduc aminte ce făceam noi, oamenii, cu gândurile, înainte să existe internetul. Astăzi, ştiţi şi voi cum e: ai, n-ai idei, te pui în faţa ecranului alb şi aştepţi entuziasmul creator. Când nu vine, orbecăim pe culoarele imaginaţiei sau ale memoriei, debitând panseuri pe teme diferite. În fond şi la urma urmei, ce nu face omul pentru un „like” sau un „share” sau pentru o vizualizare în plus? Cei răsplătiţi financiar pentru ce improvizează sunt şi mai motivaţi. Ce mare brânză e sa legi acolo nişte vorbe, de dragul unui strop de atenţie, câştigat fără niciun efort?

Cui nu-i place să-şi dea cu părerea? Ne-o dăm vis-à-vis de orice şi oricine, omiţând că vis-à-vis sau vizavi, înseamnă „colea, peste drum” şi nicidecum sensul pe care şi-l închipuie unii. La naiba şi cu franţuzismele astea, ne scot în stradă de proşti ce suntem. Noroc că marea majoritate a cititorilor nu bagă de seamă, nu ştiu ei d’astea. Că dacă ar fi ştiut, n-ar mai fi fost cititori, ar fi scris şi ei, nu? De ce să piardă lumea timpul cu lecturi când se pricepe atât de bine la scris? Noi ne-am născut poeţi. Ne curg rimele prin vene. E drept că pe „a fi” nu ştim să-l conjugăm corect, dar nădăjduim că vor crăpa curând toţi cei care ridică astfel de pretenţii. Timp s-avem, că de inspiraţie, incultură, bloguri şi tupeu nu ducem lipsă.

Pe ce criterii ne-alegem formatorii de opinie? Cine sunt cei pe care îi urmăm? Cui acordăm încrederea? Pe cine admirăm? Pe cine susţinem şi de ce? Pe cine promovăm?

E plin de „specialişti”, de „analişti”, de „artişti”… Necalificaţi nu mai există în niciun domeniu, suntem ţara lui Ştie-tot. Doctori în drept şi în stâng.

Cu scara valorilor nu ştiu cine a fugit în cârcă, cert e că a dispărut.

Limba română suferă cumplite transformări, ăia de-o ştiu sunt nevoiţi s-o uite ca să se poată înţelege cu restul lumii.

Îmi vine în minte bancul de la piaţă:

– Vreau şi eu nişte cartofi.

– De cât?

– Decât cartofi, da.

Viclenia e o virtute. La stimă se ajunge profitându-se din plin de naivitatea celor mulţi şi superficiali care admiră falsuri pentru că nu ştiu să le deosebească de ce e autentic.

Ne-alegem reprezentanţii de cea mai joasă speţă şi plecăm urechea la toate prostiile, pentru că prostiile le înţelegem, nu trebuie să facem niciun efort descifrând coduri noi, pătrunzând în zone pe care ar trebui să le explorăm înainte de a le stăpâni sau de a le critica.

Gândirea analitică, argumentativă, ne este străină, suntem prea comozi ca să pierdem timp căutând probe, sensuri, adevăruri.

De ce trebuie să muncim pentru o diplomă pe care o putem obţine atât de uşor cu un „copy-paste”?

De ce trebuie să citim sute sau mii de cărţi când putem scrie una ca să intrăm şi noi în rând cu literaţii?

De ce ne-ar amuza o glumă fină când putem râde hohotit la auzul unui organ genital ce părunde abil în orice dialog?

De ce-am mirosi a apă de gură în metrou, răsuflând în ceafa unui necunoscut, când usturoiul e delicios, sănătos şi te fereşte de deochi?

Şi de ce ne-am emoţiona ascultând Chopin?

scris

Câteodată trăiesc cu impresia că modificarea regresiva e un ordin mondial pe care trebuie să-l acceptăm, împăcându-ne cu gândul că suntem simpli executanţi ai unor comenzi şi că accesul la cunoaştere e restricţionat cu intenţie.

Nu ne naştem liberi, nu ne naştem egali, deşi unii încearcă să ne inducă asta, teoretizând elegant pe acest subiect. Percepţiile pe care le avem sunt provocate de cei care ne întâmpină şi ne formează de când venim pe lume. Destinul nostru este condiţionat de origini, de mediu, de plasarea noastră în timp şi spaţiu. Când suntem copii, nu avem nici merite deosebite dar nici vreo vină aparte, stăm la dispoziţia celor care îşi asumă formarea noastră. Să nu uităm însă că materialul genetic este flexibil, ADN-ul modificabil. Suntem remodelabili. În funcţie de experienţele prin care trecem, suferim transformări şi de cele mai multe ori, alegerile pe care le facem ne definesc cu adevărat.

Societatea îi ţine ascunşi, trimişi în exilul nepăsării pe cei pe care ar trebui să-i ţină în linia întâi şi care au cu adevărat ceva de spus. Oamenii distinşi, rafinaţi, cinstiţi, culţi sunt periculoşi. Trebuie reduşi la tăcere, ţinuţi în frâu, daţi la o parte, nu putem trăi într-o lume integră, nu se vrea asta. Sub poleiala idealurilor, toate sunt foarte multe iluzii. Ceea ce ni se serveşte pe toate canalele de informare este exact doza aceea halucinogenă care ne tulbură realitatea şi ne modifică structura. Cunoaşterea, adevărurile nu stau expuse la vedere, cu cât suntem mai dezinformaţi, cu atât suntem mai uşor de manipulat, vulnerabili. Ne lăsăm dominaţi de bună voie şi de puţine ori devenim conştienţi că servim intereselor altora.

Libertatea fiecăruia dintre noi stă în gând. Şi în pace. Să privim o clipă în interiorul nostru şi să vedem dacă ce găsim acolo ne aparţine cu adevărat sau este produsul unor dicteuri din afara raţiunii noastre. Ce-ar fi dacă am uita pentru o zi tot ceea ce ştim şi am pătrunde apoi singuri în cunoaştere? Ce am citi? Ce am asculta? Ce am mânca? Ce am face, gândind singuri?

Poate că ar trebui să renunţăm din când în când la ceea ce ni se dă fără să cerem. Ce-ar fi sa spunem „nu, multumesc!” şi sa ne luăm energia din alte surse? Hai să îi căutăm şi să îi găsim pe cei mai evoluaţi decât noi. Ei există, dar trebuie depistaţi, apropiaţi, ascultaţi, preţuiţi. N-o să-i vedeţi nici pe prima pagină a vreunui ziar, nici pe ecranul televizorului, nici prinşi în vreo harţă cotidiană. Îi veţi recunoaşte în schimb, după aerul trist, neînţeles. După durerea din ochi. După limbaj şi după gestică. După lucrurile pe care le spun fără să aştepte nimic în schimb.

Mi-ar plăcea să cred că după ce aţi parcurs aceste rânduri, aţi pornit în căutarea unui astfel de om şi l-aţi descoperit singuri. Undeva ascuns, neştiut de nimeni, nobil în purtare şi în gând, de bună credinţă, admirabil în fapte şi în vorbe. Aflaţi-l şi spuneţi-mi şi mie numele lui. Povestiţi despre el.

Eu una mi-am propus să scot oamenii cu adevărat frumoşi din anonimat. Ei sunt salvarea noastră.



Citiţi şi

Fără net, viața e pustiu…

Trebuie să încetez, trebuie să nu mă mai gândesc la Zelda

Facebook, noaptea minții!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,876 views

Your tuppence

  1. MIHAI MAXIM (ROMASCANUL) / 28 May 2014 12:11

    E timpul să tac. Căci, ce ar mai fi de adăugat, de comentat?

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. El / 12 May 2014 21:16

    Superficial. Banal. Cotidian.

    Thumb up 0 Thumb down 1
    Reply
  3. Sorina Norias / 6 May 2014 16:36

    Există și se pierd tăcuți în singurătate, neapreciați, neascultați, neprețuiți.
    Dureros, trist, adevărat.

    http://www.foto-magazin.ro/despre-fotografie_open.php?art=ftm20/archives/2006/08/tara_mea.html

    dan-mititelu.ro

    Thumb up 3 Thumb down 0
    Reply
  4. Marin Oprea / 6 May 2014 4:54

    Libertatea fiecăruia dintre noi stă în gând. Şi în pace. Să privim o clipă în interiorul nostru şi să vedem dacă ce găsim acolo ne aparţine cu adevărat sau este produsul unor dicteuri din afara raţiunii noastre. Ce-ar fi dacă am uita pentru o zi tot ceea ce ştim şi am pătrunde apoi singuri în cunoaştere? Ce am citi? Ce am asculta? Ce am mânca? Ce am face, gândind singuri?

    Poate că ar trebui să renunţăm din când în când la ceea ce ni se dă fără să cerem. Ce-ar fi sa spunem „nu, multumesc!” şi sa ne luăm energia din alte surse? Hai să îi căutăm şi să îi găsim pe cei mai evoluaţi decât noi. Ei există, dar trebuie depistaţi, apropiaţi, ascultaţi, preţuiţi. N-o să-i vedeţi nici pe prima pagină a vreunui ziar, nici pe ecranul televizorului, nici prinşi în vreo harţă cotidiană. Îi veţi recunoaşte în schimb, după aerul trist, neînţeles. După durerea din ochi. După limbaj şi după gestică. După lucrurile pe care le spun fără să aştepte nimic în schimb…..Fru mos!

    Thumb up 0 Thumb down 1
    Reply
  5. ester natalie / 5 May 2014 22:03

    si sfarsesc articolul prelungind ultimul gand scris acolo cu o trimitere aici. Sper sa se deschida link-ul.
    https://www.facebook.com/photo.php?v=720922554639878&set=vb.365154340216703&type=2&theater

    Thumb up 5 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro