Străina

Liana Vatamanu

2 July 2016

liana vatamanu (2)Se uită la numărul de pe scaun, la biletul din mână, apoi își urcă geanta pe suportul de bagaje și se așază pe scaunul de alături. Trenul se pune în mișcare.

Mă studiază preț de câteva secunde, după care mă întreabă direct, de ce circul cu trenul. Îi răspund surprinsă că nu-mi place să conduc, n-am ce mă face pe rutele unde nu sunt trenuri sau prin oraș, în rest, prefer trenul. Iar ea îmi spune fără s-o întreb, că ei îi place să călătorească cu trenul, cunoaște oameni noi, află povești pe care altfel nu le-ar afla nciodată…

Apoi… cum eu nu prea mă dau în vânt după conversații cu străinii, începe ea să povestească.

Povești de dinainte de revoluție, cum s-a răsturnat scara valorilor… şi, de la una la alta, începe să vorbească despre ea.

fata tren

Foarte degajată își începe povestea cu…

Înainte de revoluție se intra greu la facultate, nu ca azi, când numai cine nu vrea nu face o facultate. Atunci, doar cei cu adevărat buni făceau o facultate.

Că ea n-a intrat din primul an, dar la a doua încercare, în ‘85, a intrat a doua pe listă. Face o pauză și continuă. A muncit mult, crede că în anul acela de după șutul primit, mai mult a stat trează, că n-a dormit nici jumătate din cât ar fi avut nevoie organismul ei, ajunsese o umbră, învațase „pe brânci”, uita adeseori să mănânce, să bea apă, să mai facă mișcare și visa aproape ori de câte ori adormea, că a dat iarăși examenul și că este iarăși prima sub linie…

Își cere scuze și-mi spune că vrea să fumeze o țigară (suntem în tren!) și eu casc ochii mari și ridic fără să vreau sprâncenele. Râde. La toaletă, îmi spune. Și eu sunt fumătoare, dar n-am curaj, nici măcar la toaletă…

Se ridică și mă uimește eleganța, grația și feminitatea pe care le împrăştie. E înaltă, suplă, îmi spun că prea suplă pentru vârsta pe care o calculez repede în gând, îmbrăcată într-o ie albă, brodată cu un bej discret, un pantalon bej mulat pe corpul perfect și pantofi sport tot bej. Iar fața ei are ceva copilăresc, parcă e pusă pe șotii și gata sa izbucnească  în râs. Normal, doar merge să facă un lucru interzis. Interesant personaj, îmi zic.

Mă uit la ea mai cu atenție, privind-o din spate acum, pare o puştoaică. E o femeie foarte frumoasă, cu siguranță că la 20 de ani făcea ravagii printre băieți.

Se întoarce și o pot vedea și din față. Chiar că e frumoasă. Categoric, femeia asta nu pare că ar avea nici 40 de ani. Eu am calculat că ar fi undeva în jurul a 50, dacă a intrat la facultate în ’85.

Încet, reîncepe să-mi povestească. Voia să fie profesoară de franceză. Și poate asta ar fi fost, dacă după trei ani n-ar fi trebuit să fugă din propria-i viaţă. Din cei trei ani, doi au fost o adevărată încercare, din care a învățat multe. Dar nu-i regretă.

În anul întâi de facultate, a mers la un concert de jazz cu colegii. De pe scenă, unul dintre instrumentiști nu și-a mai dezlipit ochii de la ea, de cum a intrat în sală. Înainte de finalul concertului, s-a strecurat afară împreună cu una dintre colege, tocmai spre a evita o eventuală încercare da a fi abordată de respectivul. Degeaba însă. Când a ajuns afară, el a ajuns-o din urmă. Lăsase scena și ieșise după ea. Într-un final, mai mult pentru a scăpa de insistențele lui, a acceptat o întâlnire, care urma să aibă loc peste câteva zile. La care nu s-a dus.

A doua zi după ce ar fi trebuit să se întâlnească cu el, la ieșirea de la cursuri, o aştepta el, cel care avea să-i devină, două luni mai târziu, soț! Prin șantaj sentimental, zice. Nu l-a iubit, nu crede nici măcar că i-a plăcut de el. Dar ea avea 20 de ani, iar el avea aproape 40 și multă experiență de viață. Așa că lui nu i-a fost foarte greu să o amețească pâna să ajungă la starea civilă, că nuntă n-au făcut. Părinții ei nici nu voiau să audă de el.

El era un personaj cunoscut în lumea jazz-ului, pe lângă faptul că era foarte apreciat, se spuneau „multe” despre el. Următorii doi ani au fost de-a dreptul bulversanți. O iubea cu un fel de disperare, poate că experiența lui în materie de femei îi spunea că ea nu-l iubește și frica de a o pierde făcuse din el un om posesiv, gelos, de o gelozie bolnavă. O ducea la facultate, o lua de la facultate. Când trebuia să plece în turnee, era turbat. Pâna a găsit soluția. Ea a trebuit să îl însoțească prin țară. Așa că a început să lipsească de la cursuri, altfel scandalurile deveneau de pomină. Trebuia să o știe mereu lângă el. Îi spunea că nu are nevoie de o facultate, că nu e nevoie ca ea să muncească. A cunoscut în perioada aceea marile personalități ale jazz-ului românesc, ba chiar și pe unii din străinătate care veneau la rarele festivaluri de la noi.

Spre sfârșitul anului trei de facultate, prin martie, el a trebuit să plece într-un turneu în Germania. N-avea cum să o ia și pe ea. Nu era voie să iasă din țară însoțit de familie. Riscul de a nu se mai întoarce era prea mare, așa se considera pe atunci.

Iar ea atât a așteptat. Până s-a întors el, ea se mutase din oraș, renunțase la facultate și nu a mers într-un oraș centru universitar, de teamă că ar putea-o găsi. Omul era obsedat de ea. I-a terorizat doi ani pe părinții ei, să-i spună unde este.

A reușit să divorțeze după mai bine de trei ani de la fuga de lângă bărbatul acela. Făcuse 26 de ani când s-a încheiat povestea asta nebună. Dar a scăpat. El a plecat în străinătate definitiv.

În ’91 a intrat iarăși la facultate, de data asta în alt centru universitar, din prima, dar și la un alt profil. Nu se mai vedea profesoară. Își dorea să studieze psihologia. Poate și datorită lui. Voia să înveţe să cunoască oamenii, cu toate fețele pe care ei le pot avea, și-mi spune că fiecare om, fie că vrea sau nu, are mai multe fețe. Una cu mine, alta cu tine, alta cu ea, alta cu cei de acasă, alta cu colegii… alta cu persoanele pe care nu le cunoaște. Apoi, la fel de brusc cum a început povestea asta, trece la următoarea. S-a căsătorit a doua oară când avea 32 de ani. După patru ani a născut o fetiţă şi, după încă doi ani, divorța din nou. Soțul ei, coleg de breaslă, se îndrăgostise de prietena prietenei ei.

Îi spun că eu mă apropii de destinație. Face doar o scurtă constatare. Nu sunteți prea comunicativă cu oamenii pe care nu-i cunoașteți. Da… nu… reușesc să îngaim… Eu mi-am învins frica de oameni, de prejudecăţi, de necunoscut, a continuat. De multe ori m-am gândit că „tot răul spre bine”, nu e o vorbă spusă în vânt. La mine a funcționat. Zâmbește iarăși larg și-mi spune că bucuria vine din noi, din puterea gândului nostru. Un tren pierdut sau unul în care te-ai urcat din greșeală nu-i un capăt de țară, mai devreme sau mai târziu vine altul. Întotdeauna.

Cobor gândindu-mă la femeia asta uimitoare, la puterea cu care a înfruntat viața. Și-mi amintesc că nici măcar nu știu cum o cheamă. Mă uit înapoi, trenul se pusese în mișcare. De la geamul compartimentului unde stătusem aproape cinci ore, o hârtie împăturită a început să zboare haotic. Mă uitam cu părere de rău cum se pierde purtată de curenți printre oameni și vagoanele care veneau pe linia paralelă. Iar de la geamul care se îndepărta, mâna fină flutura ușor spre mine…

Așa a fost să fie, să nu știu nici măcar cum o cheamă. Când mi-amintesc de ea, îi spun, cu drag, Străina.

Pe Liana o găsiţi întreagă aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂  Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.

 

Citiţi şi

Dureroasa realitate a femeilor abuzate

Bun! Și acum, ce fac? Păi, ce să fac?! Mă bucur de viață!

Ca ea nu mai există

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,477 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro