Strâmba judecată

Ilinca Bernea

19 June 2017

ilinca berneaConstat, contrariată, că unii pur și simplu nu își pot ajusta premisele gândirii la o realitate oarecare. Operează cu abstracții, cu norme, cu idealuri, cu principii, eludând cu desăvârșire fenomenologia existentă în domeniul de referință asupra căruia le emit. Ce deducem de aici? că forma lor de gândire e reflexă, oarbă, dezorientată, extra-terestră… Și de ce? Bănuiesc pentru că modelele, teoriile și preconcepțiile s-au infliltrat atât de grav în substanța lor mentală, încât nici măcar evidențele nu mai pot sta ecluză descătușării de forțe ale unor convingeri desfrânate. Mintea, dacă e inertă, tinde să substituie realității niște norme concordante cu limitele cunoașterii pe care și-a însușit-o. Pe scurt gândirea e doar simulată.

În țara asta nici măcar cei plătiți să fie empatici nu se pot abține să-ți facă morală. Pe unde te duci, dai peste câte un predicator, peste câte un atotștiutor care nu se simte bine decât dacă te pune în inferioritate, manifestându-și simțul critic, cu orice preț.

Am întâlnit la câțiva oameni forme de inteligență superioare. Prima consecință este că nu te judecă. Gândirea, când e activă, te transformă într-un interlocutor blând și pașnic, apt să-și înfrâneze pornirile belicoase numite, eufemistic, critice.

Ar trebui concepută și lansată la apă profesia de  ascultător dezinteresat, cred că ar scădea brusc nivelul de nevroză socială, dacă s-ar înființa centre de urgență în fiecare cartier.

De ce judecă oamenii?

poza ilinca

Am citit recent o argumentație din care rezulta că oricine nu trăia la înălțimea idealului era o hahaleră, lașă, infantilă, râzgâiată și fără scupule. Cu alte cuvinte, dacă săracul n-are ce mânca (asta înseamnă să nu trăiești la înălțimea idealului în termeni financiari) este pentru că nu îi place munca. Lipsa e taxată, de către acești idealiști-perverși, drept vină. Empatia este ceea ce te face să te pui în postura nevoiașului, să înțelegi că soarta, viața, hazardul distribuie inechitabil șansele la fericire, bunăstare etc. Cei ne-empatici, poate tocmai pentru că au oroare de acea lipsă, tind să se disocieze de ea radical, să se blindeze cu argumente de tipul: mie mi-e bine pentru că o merit, ocazie cu care își inventează merite, invocă „motive” și „cauze” care să le justifice poziția superioară, starea de confort superior sau starea de împlinire. (Părerea mea e că aici avem de-a face cu o mostră de gândire sado-maso, voi arăta ceva mai târziu de ce). Responsabilizarea cuiva pentru ceea ce nu stă în puterea lui este sursa oricărei judecăți abuzive. Verdictul denigrator apare în spectrul și sub tutela unor pre-judecați de valoare. Judecătorul, pe care l-aș numi persecutor moral, se pune, nemotivat, în postura autorității morale doar pentru că viața/ hazardul/ soarta i-au oferit premisele unei vieți mai bune – mai apropiate de „ideal”. Unii se nasc în condiții deplorabile, în țări subdezvoltate economic sau în țări prospere, dar în familii foarte nevoiașe. Au vreo vină? În mod analog, unii au șansa să fie acceptați, iubiți, încurajați, apreciați și alții nu. Aceia văduviți de iubire au vreo vină? Persecutorul moral zice că da. Mai dau un exemplu. Unii artiști au șansa de a fi apreciați sau chiar supra-evaluați, alții au soarta lui Van Gogh. Au vreo vină? Persecutorul moral va zice: probabil da, au avut un cartacter țepos și dizgrațios care i-a făcut să piardă teren în comunicarea cu semenii. Dar și caracterul e un dar. Omul nu își alege firea. Această iluzie a alegerii îl face persecutor pe cel care se erijează în autoritate morală. El a avut condiții să facă alegerile bune, alții nu. Condiții înseamnă orice: de la un aspect fizic agreabil și atrăgător până la talent sau bani.

Am o bănuială că imboldul de a judeca și condamna „sărmanul” are, la origini, spaima de a ajunge în  postura lui. E o disociere forțată.

Acest orgoliu! Nu există familia ideală, iubirea perfectă, cuplul desăvârșit. Auzi mereu câte un polițai-moral că îți spune: cum să faci un copil dacă nu îi poți oferi un tată sau existență sigură? Și de fiecare dată îmi vine să răspund: la ce mai trăim dacă tot nu avem viața ideală?

Cei care vorbesc așa au mentalitate de nemuritori atotputernici. Dacă cumva sărăcești, vine războiul, ai un accident și dai colțul? Dacă moare unul dintre părinți, nu rămâne oare celălalt să crească singur bietul copil? Atunci când îl concepi, mi se pare mai firesc să ai în vedere faptul că poți muri oricând și că nu îi poți garanta fericirea și bunăstarea eterne, oricât de mult ai vrea.

Toată viziunea am avut-o în urma unei discuții cu cineva căruia îi merge bine în căsnicie și care are impresia că doar de infantili, iresponsabili, nemernici ce sunt oamenii au relații intime nesatisfăcătoare sau chinuite, că doar de depravați ce sunt acceptă compromisul. Recunosc că încă mă mai pot șoca.

Dumnezeule! Cele mai multe compromisuri se fac în spiritul și în consecința conexiunilor și reperelor de valoare pe care le avem, compromisurile se fac din dragoste, din răspundere, din grija pentru altul, din sentiment. URA NU CUNOAȘTE COMPROMISUL. Sentimentul nu e o slăbiciune.

Exemple. Să-ți trădezi credința e un copromis, chiar și sub tortură, dar dacă îți e torturat copilul, compromisul e vital și net superior moralmente.

Să furi este „rău”, dar dacă acesta este prețul ca să îi poți salva viața celui drag, care are nevoie de un medicament, compromisul e o faptă bună.

O relație nefericită cu un om pe care nu îl dorești e un copromis, dar e de preferat singurătății absolute.

În lumea a treia nu se mănâncă dimineața la prânz și seara. Când n-ai cozonac, mănânci paine, când n-ai nici pâine, mănânci din gunoi.

Empatia și gândirea activă te ajută să vezi lucrurile așa cum sunt și să îi faci pe cei cu care viața nu a fost prea darnică să se simtă măcar acceptați, înțeleși. Să condamni și să umilești oamenii pentru că au „lipsuri” e o infirmitate morală nu o calitate de mare „idealist”.

Convingerea mea e că totul e hazard. Nu există merit care să îți asigure fericirea. Dacă îți sunt recunoscute unele calități în relații sociale sau intime, este pentru că ai avut binecuvântarea unei ursite favorabile: ți-au ieșit în cale oameni treji și buni. De aceea mi se pare vital să ofer empatie și nu judecăți.

Am încercat să încurajez la un moment dat pe cineva care suferea de o boală cronică, foarte grea. Mi-a fost rușine atunci când i-am văzut ochii. Și încurajarea poate fi o judecată, o minimalizare a suferinței.

Pur și simplu, nu avem măsura în viețile celorlalți. De aceea e nevoie de Dumnezeu… NOI NU AVEM MĂSURA ÎN VIEȚILE CELORLALȚI. Atâta vreme cât un om nu e un torționar, un criminal, un violator, un agresor, nu avem nici un drept să îl judecăm.

„Idealiștii” persecutori morali nu pricep lucruri elementare. Toți avem o vocație și ceva aptitudini și toți am vrea să fim răsplătiți pentru eforturile noastre, apreciați. Toți am vrea să trăim ca în basme. Cei mai mulți dintre oameni nu ratează destinul perfect sau relația perfectă pentru că n-au făcut totul cum scrie la carte… Nu ratează pentru că au avut „valori” greșite, nu sfârșesc în sărăcie și promiscuitate pentru că așa i-a dus pe ei capul cel sec. Cei mai mulți oameni se hrănesc și sufletește și intelectual și la propriu din resturi fetide și din „junk-food” alimentar sau cultural, pentru că nu au altă șansă. Toți vrem să iubim și să fim iubiți, să fim performanți, frumoși, deștepți, să fim acceptați și înțeleși. Cei care renunță la „ideal”, o fac din rațiuni de supraviețuire, iar a îi condamna presupune un mesaj sadic tacit și un îndemn la sinucidere.

Nimeni nu alege aibă o viață plină de privațiuni și suferințe și compromisuri. A învinovăți un inocent că are o soartă rea este un act de cruzime inacceptabil.

Fiecare „ratat” și fiecare „promiscuu” și fiecare „marginal” e o ființă care a vrut cândva totul. Un om înfrânt de viață merită compătimit, nu condamnat.

Recunosc că am căpătat alergie la orgoliu. Pot fi empatică aproape cu oricine și aproape în orice condiții, dacă respectivul nu e fanfaron. Pentru că orgoliul e o altă față a ostilității, o formă de sadism sublimat. Simțul critic atunci când se manifestă excedentar e o expresie a compulsiei sadice. Și nu știu cum se face că sărmanii n-au orgolii, doar cei răsfățați de viață.

Pe Ilinca o găsiți și aici

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Unde-i iubirea de altădată?

Lasă-i să vorbească!

Lângă ce fel de bărbat merită să rămâi

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,783 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro