„Summer’s almost gone”

Catchy

20 January 2016

Nu prea îmi dau seama cum să construiesc o poveste foarte coerentă din haosul de atunci, cum tot ce s-a întâmplat în perioada lunilor de stat la mare, alături de Calu şi de Sorin, e de domeniul incredibilului. Vorbesc de nopţile nedormite, de zilele consumate pe terasă, lângă Obelisc, cu buzele înmuiate în halbe de bere. Mai vorbesc și de raitele noastre prin clubul Mediciniştilor şi Ring, de sărirea gardului în grădina de vară, de băile târzii în mare, cât să ne revenim din moleşeală – astfel pregătiți din nou să bântuim ca nişte voodoo people tocmai spre extremitatea opusă, cea din nordul staţiunii. Acolo se găsea Rockoteca, unde Calu n-ar fi acceptat să-şi facă apariţia înainte de miezul nopţii (în punctul culminant al dezmățului, cum îl numea el).

Niciunul din gaşcă nu cobora însoţit pe peronul haltei. Cei cu prietene stabile erau excluşi automat și catalogaţi familişti. Se alegeau cu binecuvântarea lui Calu şi-n același timp cu un lung adio, de parcă se contaminaseră cumva cu un virus care ar fi pus în pericol și viețile celorlalți. Era oricum al naibii de greu să renunţi la camaraderia ce ne lega de ani buni. Devenise cu mult mai importantă decât relaţiile de rudenie (pentru Calu am vândut obiecte din casă fără ştirea părinţilor, dar pentru un văr aflat în aceeași situație n-aş fi făcut-o în veci).

Unul câte unul se duceau, ca răpuși pe un câmp de bătălie… Începeam sejurul pe la începutul lui iunie şi aia devenea lumea noastră, până în ultima săptămână din august, când litoralul se încărca de-o atmosferă deprimantă. Se întâmplase ca într-un an să ne întindem sejurul tocmai până în septembrie şi chiar după ultima bere, cu rucsacurile în spate şi îndreptându-ne spre peronul gării, ne ajunsese din urmă, din difuzoare, „Summer’s almost gone” (dacă n-ai ascultat cel puțin de zece ori piesa asta până acum, înseamnă că n-o să ciocnim niciodată o bere împreună). Picioarele se încăpățânau să rămână în urmă, mă luase și un fel de sfârşeală, așa că l-am rugat pe Calu să ne așezăm puțin la umbră, lângă lacul ăla stupid cu debarcader şi bărci pe care, de obicei, nu le închiria nimeni. În dreapta se aflau aceleași căsuţe unde, cu cinci zile înainte, jucasem table pe dezbrăcate cu trei oltence din Craiova. Calu părea dus pe gânduri, poate că îi treceau prin fața ochilor, ca și mie de altfel, toate fetele cu care ne plimbasem noaptea de mână. Erau duse definitiv acum, așa cum o cântă și cei de la The Doors, chiar dacă ei vorbesc despre vară. Fete cu care ne sărutasem, băusem şi dansasem, pe care le iubisem câte o săptămână întreagă. Pe urmă, în trista și nesuferita gară, le făceam semn de rămas bun; fereastra-cadru se depărta până ce chipurile zâmbitoare deveneau doar niște puncte arămii.

Ne împăcasem deja cu gândul că nu aveam să le mai revedem. Urma să le uităm ochii, apoi chipul, buzele şi, în cele din urmă, numele. Era alegerea noastră sau, mai degrabă, un comun acord, influenţat de Calu. Tocmai de-aia îţi trebuiau nişte nervi de oţel. Pentru că dintre toate fetele alea minunate de care mă despărţisem (inventând tot felul de minciuni) nu se mai găsea nici măcar una acum, în ultima zi, la plecarea care puncta trecerea unui an – mai importantă decât noaptea Revelionului -, ei bine, senzaţia de goliciune amestecată cu tristeţe devenea copleşitoare.

„Summer’s almost gone / Almost gone / Yeah, it’s almost gone / Where will we be / When the summer’s gone? / We had some good times / But they’re gone / The winter’s comin’ on / Summer’s almost gone”

– Ce-ai Grig, ai bolunzit? Ridică-te, omule, că-l pierdem.

M-am pus în mișcare, împleticindu-mă. Ideea că aş putea pierde trenul şi că ar trebui să aştept trei-patru ore după următorul, pe peronul albit de soare şi punctat de câteva felinare, mă speria la fel ca gândul la moarte.

– E melodia, Calule! Ţi-am zis că am două melodii care mă epuizează mai ceva ca un maraton. Asta şi… Veneam împreună cu el şi cu alţi prieteni, dar nimeni în afară de noi nu rezista fizic, material şi moral trei luni întregi.

sarut in mare

Eu şi Calu eram hipioți în adevăratul sens al cuvântului, în timp ce Sorin îşi parca BMW-ul într-o curte de la intrarea staţiunii şi nu şi-l verifica până în august. El era băiatul de bani gata şi parţial explicaţia rezilienţei noastre. De unul singur, Sorin ar fi putut să-şi parcheze maşina la Forum, să-şi agaţe câte o gagică pe noapte în Vox Maris şi să facă orice nebunie de pe lume (din cele care se pot procura cu bani), numai că Sorin avea boala asta ciudată: voia să treacă drept hipiot, să experimenteze necunoscutul, aventura, viaţa la extrem. Calu avea pletele cele mai lungi, în timp ce Sorin purta în permanenţă o pălărie de paie cu boruri largi, puțin ruptă într-o parte, care avea scopul de a-i ascunde tunsoarea de tânăr corporaţionist.
Într-un fel, faptul că Sorin trişa, ne făcea prin asociere trişori şi pe noi. Dar cine avea timp să îşi facă procese de conştiinţă pentru aşa ceva? Nici eu, nici Calu nu eram de teapa celor care mănâncă resturi de pizza de pe mese. Totuși, fără Sorin nu am fi rezistat la jupuiala litoralului nici până la sfârşitul lui iulie.

În schimbul cooperării noastre, Sorin accepta să stea într-un cort din cea mai janghinoasă curte a Costineștilor, accepta să nu se atingă de bere la sticlă sau martini, accepta să sară garduri la concerte, să doarmă direct pe plajă, să fie, într-un cuvânt, membru cu drepturi depline al grupului. Poate că, printre altele, voia să fie absolut sigur că nu banii îl ajutau să agaţe fete. Calu avea o pereche de pantaloni negri de piele pe care îi purta numai noaptea şi o pereche de blugi scurți de culoarea cerului, un cer iregular din care atârnau aţe, decupaţi neglijent de el cu foarfeca. Foarte rar se apropia de apa mării, deşi mai mereu spunea „băi, imediat trebuie să fac o baie că mă topesc” sau: „ia uite ce miştoc arată” sau: „fiţi atenţi, două gagici periculoase acolo în faţa terasei şi par singure, stați voi cu ochii pe ele, termin berea asta şi să dea dracii în ăla care nu intră după aceea în apă!”.

Când, în cele din urmă, o făcea, trebuia să-şi dea jos pantalonii scurţi şi rămânea astfel cu gambele bronzate, dar alb ca brânza de la genunchi în sus, până la marginea slipului Speedo de culoare roşie. Poate că de-aia nu avea chef să intre în mare, i se părea că-şi strică imaginea de rocker, că nu mai arăta perfect, fie numai şi pentru zece minute. De fapt, când vedea un transport nou de turiste (pentru Calu nu existau alți bărbați în afară de gașca noastră), se uita fără nicio plăcere la cele nebronzate deloc, de parcă ar fi fost o rasă inferioară de oameni. Nu agăţa niciodată nou-venite, dar l-am văzut întorcând de la peron tipe cu biletul de întoarcere luat. Le convingea să mai stea cu noi câteva nopţi. Pe-atunci nici nu-mi trecea prin minte că va veni o vreme când mă voi apuca să aştern pe hârtie bazaconiile astea, așa că nu m-am străduit să rețin unele detalii care mi-ar fi fost de folos. Despre ce vorbeam cu Calu la bere? Zăceam ore în şir la umbra cupolei roşii de vinil încins, cocoţaţi pe barele de fier incomode până ce înţepeneam, mutându-ne greutatea de pe o fesă pe alta.

Ştiu sigur că subiectul cel mai discutat erau femeile. Ştiu sigur că ne făceam planuri. Sute de planuri prin care noi toţi, cei care ne aflam în momentul ăla la masă, deveneam asociaţi în cele mai îndrăzneţe idei de afaceri, care mai de care mai nerealizabile. Spre seară ne pileam. Glumele se înteţeau, râdeam fără întrerupere. În drum spre Ring, mi-l amintesc pe Calu făcând odată pe avionul şi aruncându-se cu mult elan în boscheţii din dreapta sau din stânga, convins că o să-l ţină, aşa cum făceau spectatorii la concertele rock.

Într-o altă seară, Calu s-a luat la harţă cu nişte cocalari din Ring. Erau indivizi cu frunţile şi cefele roşii, cu mutre de tractorişti şi ochi bovini, care au spus ceva urât de „slinurile” (pletele) din capul lui. Se agățaseră exact de lucrul cel mai de preţ, pentru că mai degrabă nu şi-ar fi spălat hainele decât părul, care TREBUIA să-i stea înfoiat: negru, strălucitor şi lung până la turul pantalonilor. Calu s-a împins puțin în ei, cu inerţia lui de malac de 1.90 şi aproape o sută de kile, dar, după ce i-a intimidat, a bătut în retragere (şi noi odată cu el). De partea cealaltă a gardului apăruse un grup de poliţişti. I-a chemat, convins că dreptatea era de partea lui. Poliţiştii s-au apropiat, au ascultat răbdători versiunea noastră şi pe cea a cocalarilor (am tras concluzia mai târziu că îi cunoşteau) apoi au hotărât că trebuie să-l ia pe Calu la secţie, pentru semnarea unei simple declaraţii: „nimic grav, aşa este procedura”. Cefele roșii au rămas în club. Calu și-a făcut apariția spre dimineaţă, cu un ochi învinețit. Nu a vrut să ne spună ce s-a întâmplat, dar bănuiam. Costineşti era staţiune numai vara, în restul anului redevenind o biată comună uitată din România. Aşa că poliţiştii ăia nu erau decât nişte ţărani ajunşi în slujba legii, într-o oarecare comună. Şi, ca în mai toate cazurile astea, poliţiştii adoră când li se iveşte scuza de a da cu pumnii şi picioarele într-un necunoscut, mai ales dacă arată cu mult altfel decât standardul comunei. Calu era destul de pacifist de fel şi nu înţelegea de ce populaţia rurală a României îi privea pe pletoşi cu atâta animozitate şi dispreţ când ei, oamenii de la ţară, sunt în mare parte religioşi. „În fond, nu arăt prea diferit de domnul lor Isus
Hristos, care avea plete, barbă şi ochi albaştri ca mine”, glumea el.

– Hai odată, ridică-te și s-o întindem.

– Calule, ce mama naibii facem noi aicea?

– Ce crezi să facem? Ne trăim viaţa.

– Da, dar cu viețile lor cum rămâne?

– Ce vrei să spui? Crezi că n-o să mai doarmă nopțile din cauza noastră? Suntem doar nişte amintiri acum și pe urmă ne vor uita.

– Chiar îți închipui că vieţile lor or să fie mai mişto acum, că le-am ocupat noi o săptămână din ele? De unde știi câte ne-or plânge sau ne blesteamă fiindcă n-au primit telefonul promis la despărțire?

Mi-a pus rucsacul pe umăr şi m-a ajutat să mă ridic din iarbă. Înapoia noastră, cerul avea culoarea aia unică pe care o face doar în momentul când se întâlneşte cu marea, dar marea nu se mai vedea. Lacul era poluat, la ţărm se adunaseră sticle goale şi ierburi – se găsiseră oricum unii care să dea la vâsle prin jegul ăla, bătuţi în cap de soarele încă fierbinte. Ei ar fi rămas insensibili la versurile lui Morrison. În fond, nişte norocoşi. Tocmai treceam pe lângă un copac la umbra căruia stăteau două tipe în costume de baie. Una vorbea la telefon, iar cealaltă citea. M-am uitat la ele ca la nişte bibelouri, întrebându-mă în același timp ce naiba se petrece cu mine. Ce transformări aveau loc așa, pe neanunțate? De când au ajuns femeile bibelouri? Bibelourile nu au ţâţe şi cur plăcute la atingere sau buze cărnoase și nu miros a nimic.

– E vorba de bruneta aia din Alba Iulia, aşa-i? m-a întrebat Calu după ce am urcat în tren.

– Cam da…

– Parcă avea un nume ceva mai ciudat. Nici pe a mea nu mai ştiu cum o chema.

– Daciana. Pe a ta o chema Delia.

– Aşa, Daciana. Ți-a cam rămas înțepenită în minte!

Trenul trecea acum prin dreptul rockotecii, locul unde le agăţasem.

– Cum să nu rămână, când a plâns acolo, pe peron, de parcă ar fi vrut să pornească un alt potop. Simt un junghi în coaste de fiecare dată când mă gândesc.

– Era studentă în Bucureşti, parcă?

– În Cluj.

– O suni la întoarce și-o să vezi că te liniștești.

– Asta mă seacă cel mai tare.

– Adică?

– I-am scris telefonul pe un şerveţel, îl luasem de pe masă, în pizzerie. L-am băgat în buzunar, am mers la cort, ne-am tras-o pentru ultima dată și pe urmă am dus-o la gară. Am simțit cumva că s-ar putea să vreau să o sun… A doua zi m-am căutat prin buzunare, am căutat în cort, în bagaje, în toţi pantalonii şi toate buzunarele posibile. Am pierdut şerveţelul. I-am pierdut numărul, Calule. Nici măcar nu-i ştiu numele de familie. N-o s-o mai văd niciodată şi, nu știu de ce, gândul ăsta mă omoară.

– Îmi vine să-ți trag o mamă de bătaie să uiți de toate porcăriile astea de îndrăgostit. Fir-ar a dracu’ de treabă. Cum am plecat şi cum ne întoarcem?

Era supărat și abia mai târziu mi-am dat seama că vina nu o purtam doar eu. Avea o asemenea tristețe în priviri, că nu putea să rezulte decât dintr-un singur gând: după ani de nebunii și indiferență, înțelegea că se întoarce la o singurătate care, cu pași timizi, începea să i se prezinte în toată goliciunea ei. O vedeam la rândul meu și nu mi se părea deloc atrăgătoare.

Guest post by Grig Radu



Citiţi şi

Fericirea poate dura doar două zile?

Cine e domnișoara, că pare interesantă?

Și-a mai desfăcut picioarele o dată

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,033 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro