Sunt de o moralitate înfiorătoare

Felix Cuceanu

20 November 2015

felix 2Sunt de o moralitate înfiorătoare. Groaznică. Cumplită. Deşi aş extermina anumite categorii, sunt moral. Da. Am hotărât că secolul ăsta nu e pentru mine şi am încercat – a câtă oară? – să mă întorc în timp. Nu ţine. Pe atunci mi-ar fi placut, cu siguranță, să profit de orice făptură firavă ce mi-ar fi ieşit în cale. Să le condiționez emoțional, pe vremea când simţeam, când eram paţial uman. Acum, constat, nu mai simt. Mă mint că simt, intens, arzător şi mă mint bine. Atât de bine, încât mă conving, simt fals, dar sufăr real, apoi. Vorba-vine, colţii; nu sunt vampir. Am avut de-a face şi cu de-ăştia – e un fel de a o spune – deşi aş zice, mai degrabă, că ei au avut de-a face cu mine. Spuneam, nu mai pot să simt.

Cândva în urmă, undeva pe drumul de la răsărit la lună, s-a prăbuşit muntele plăcerilor peste mine şi m-a înghiţit. Simt durerea – oh, da, e o voluptate şi în durere. Şi, pentru că e o voluptate şi în vederea suferinţei din jur. Şi a dezastrelor pe care le declanşez sau la care iau parte pentru că sunt, mereu, „întâmplător” acolo. Şi, desigur, moralitatea mea înfiorătoare mă face să curm suferinţele chiar şi atunci când nu sunt rugat. Să zicem, din compasiune. Compasiune pentru cei rămaşi întregi sau vii, nu pentru chestiile alea care au fost cândva oameni, iar în momentul dezastrului devin mormane de carne sau statistici. Mă hrănesc totuşi cu suferinţa altora – mi-o alimentez pe a mea – şi aşa simt că sunt, zice-se, viu. Trebuie ca totul, orice, să fie intens, extrem, ca să mai simt ceva. Altfel, nu există, nu a fost acolo, e o amintire ştearsă dinainte de a se naşte.

barbat daramat

Şi ce nu v-am mai spus. Am ajuns într-o stare în care nu mai cred. Ah, nu, nu acel moment – încrederea e un moment indus – în care „crezi” ce ţi se spune sau chiar ce vezi, ci am pierdut cântecul, fluxul, STAREA, măi, STAREA, aia permanentă, în care ai credinţă, nu încredere. Credinţă în altcineva, în celălalt dacă vreţi, celălalt fiind nu tu; logic. De obicei, un partener.

Hai, să vă aud, e vorba despre iubire şi relaţii. Vax! E vorba despre oameni şi legături vechi de secole sau încă neîncepute. De sentimentul ăla pe care nu-l capeţi, doar îl dezgropi. Ca şi iubirea, da, e acolo în tine şi cineva vine şi zgârmă până începe să înflorească – aş zice, dacă aş mai crede în chestiile lumeşti şi dacă aş fi încă în real şi uman; dar aşa, spun… să fie declanşat prin stimuli fizico-chimico-psihici. Nu, ultima parte nu, e tot chimie, la propriu.

Ştiu că v-am spus – dacă nu, o voi face la un moment dat – despre perioada când condiționam orice făptură pe care bunul meu plac voia să o socotesc victimă. Nu, pe atunci regulile nu erau altele, doar că erau voalate, ascunse sub un maldăr de convenţii create de frica naturii umane reale. Pe atunci nu-ţi puteai permite să spui ceva decât dacă dădea bine, iar, îmi amintesc, în grupul netot care se socotea înalta societate, erai imediat catalogat şi, la o adică, exclus – din, da, ştiu, dar ce mai contează? – dacă făceai altfel. Dacă erai altfel. Dacă voiai schimbarea – iar eu o voiam des; în fiecare zi îmi căutăm ceva proaspăt din care să mă hrănesc.

Nu am fost niciodată un, cum spun alţii, ateu. Nici măcar agnostic. Credeam „cu tărie” sau, aş zice, habotnic, în ceea ce (da, nu cel ce) ne crease şi ne dăduse – mare greșeală – drumul în lumea asta fără să fi făcut şi un sistem de apărare, o contrapondere la imensa noastră putere şi sete de făpturi fragede şi fără ajutor. Uite că ultimele întâmplări m-au făcut să nu mai cred. Aşa cum nu simt, nu cred. Sunt conectate. Da, chiar au legătură una cu cealaltă. Voi nu ştiţi. Ba, chiar credeţi, în urma celor spuse de autoproclamaţii reprezentanţi ai religiilor pământene, că iubirea şi credinţa sunt antagonice, că iubirea, în toate formele ei, de la sentimentul pur până la înlănţuirea fizică, cea care asigură perpetuarea, este un „păcat”. Păcat de asta, ca să zic aşa.

Oamenii sunt cu adevărat nişte fiinţe tragice, au, în mod cert, un destin tragic, ştiu că se nasc şi mai apoi mor, ştiu că vin de nicăieri şi se duc nicăieri, dispărând în neant; de asemenea, ştiu că sunt mult prea mici şi efemeri într-un univers mult prea larg şi îndelungat. Sunt cu siguranţă actorii principali ai unei teribile tragedii. Gândul şi chiar sentimentul care se tot accentuează în ei că într-o zi totul se va încheia, că nimic din ce-a fost nu va mai exista şi că toate urmele se vor estompa şi vor pieri pe veci creează nişte senzaţii absolut nedefinite şi inefabile, un fel de melancolie simptomatică şi paroxistică, pe care însă n-o desluşesc în întregime niciodată. Tragedia se află în ei, dar uneori este totuşi mai presus decât ei… Nimic nu este mai important decât să ai alături o persoană care să te iubească, să te respecte, să te facă să zâmbeşti, spun unii. Vă spun, nimic nu este mai important decât supravieţuirea şi asigurarea propriei intergrități fizice, psihice şi morale.

Felix Cuceanu



Citiţi şi

50 de ani să iubeşti, fără concediu…

“O curvă! Puteam s-o am, dar m-aş fi certat cu nevasta şi nu se merita”

La înmormântarea Mădălinei

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
838 views

Your tuppence

  1. dana / 8 October 2016 17:42

    Succes ! Esti intr-un program de autodistrugere .

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro