Sunt dependent de Parcul IOR

Alin Paicu

9 June 2014

alin paicuSunt dependent de Parcul IOR, tubul de oxigen al cartierelor Balta Albă, Titan şi Dristor. După ce a fost transformat într-un parc european, perimetrul verde străjuit de blocuri înghesuite şi de artere aglomerate se numeşte “Alexandru Ioan Cuza”. Oamenii folosesc însă, în continuare, denumirea veche pentru parcul tăiat la mijloc de bulevardul Liviu Rebreanu: IOR pentru zona de la nord de pod, Flax – pentru aria situată la sud de acelaşi pod. Merg în IOR din 1988, de când am ajuns în Bucureşti şi n-am mai plecat, aidoma altor sute de mii de provinciali care au strâmbat din nas la venire şi au ajuns să se îndrăgostească de Capitală.

Când capetele oamenilor capătă feţe

Lavinia Bălulescu, colega mea tânără şi talentată, a scris un text minunat despre cei care au fost adoptaţi de oraşul antipatic şi, deopotrivă, seducător. Ea a venit de la Timişoara în toamna lui 2012, cu valiza plină cu emoţii, ca orice poet, alegând Capitala pentru un job provocator. “Lavinucea”, cum o alintă apropiaţii, a scris un text minunat despre cei care cad pradă mirajului bucureştean. “O dată la două zile, mai inventezi un Bucureşti. Unul dintre aceste oraşe e violent, altul e albastru, altul e îndrăgostit, al patrulea e copleşitor şi trist, de exemplu Bucureştiul numărul nouă e jucăuş, iar Bucureştiul şaişpe e o seară tâmpită în care nu vrei să te vezi nici măcar pe tine în oglindă. De fapt, asta e ceea ce faci zi de zi: construieşti câte un Bucureşti, până când literele B, C, E nu mai au sens împreună, până când capetele oamenilor capătă feţe, până când pe toate străzile cresc din asfalt blocuri, case şi maşini. Până când distanţele se scurtează şi timpul se lungeşte. Până când ştii ce metrou să iei fără să te uiţi pe hartă, până când ghiceşti din prima ce vine după colţ. Construieşti un milion de Bucureştiuri personale şi te opreşti când oraşul obţinut nu mai e un oraş. Când devine (scuzaţi banalitatea) … acasă”.

iepurașul Alin

Ca în imaginile lui Corbijn

Din oraşul în care trăiesc de 25 de ani, Parcul IOR e, cu siguranţă, locul cel mai drag mie. Mă las înghiţit de aleile lui, de-a lungul lacului, ori de câte ori mi se face dor de Deltă. Îi caut răcoarea când oraşul toropit de caniculă se pregăteşte să stingă veioza şi să meargă la culcare. Anotimpurile se aleargă unul pe altul în IOR, ca într-o succesiune de imagini ale lui Anton Corbijn. Mă ghemuiesc pe bănci când parcul îşi pune pardesiul galben al toamnei, apoi mă răsfaţă cu aromele de nuci coapte şi de vin fiert ale Crăciunului. Nu apuci bine să-ţi scuturi fulgii de pe canadiană, că, uite, pelerinele lucioase de la ploaia lui martie sunt înlocuite de umbreluţele vesele ale teraselor, apoi se face din nou vară şi puii de ţestoasă îşi înalţă capetele din lac, sute de periscoape care scrutează cu atenţie împrejurimile. Pare la fel an de an, şi chiar e, cum la fel sunt şi poveştile de dragoste ale tinerilor care se ţin de mână pe sub sălcii.

Toamna

Maşina timpului

Săptămâna trecută am mai descoperit ceva: dacă priveşti atent şi descoperi poarta potrivită, Parcul IOR funcţionează şi ca o maşină a timpului. Cum altfel să explici de ce câteva fetiţe la vârsta fundelor joacă “Elasticul” în epoca tabletelor? Două puştoaice ţin elasticul întins cu ajutorul picioarelor, iar celelalte, pe rând, trebuie să execute sărituri din ce în ce mai complicate, până la prima greşeală. N-am mai văzut puştoaice care să facă asta demult, de când seara se strecura printre blocurile gri, iar de la ferestrele apartamentelor răzbătea, invariabil, anunţul “Mami, hai acasă, să-şi faci tema la mate, că acuşi vine tac-tu din schimbul doi!”

Joc

Uneori, “Elasticul” era atât de acaparator, încât nici mirajul celor 10 minute al desenelor animate cu „Mihaela” nu-i dezlipea pe copii de jocurile Epocii de Aur. Mai ţineţi minte “Ţările”, când cel din mijlocul cercului arunca mingea în sus şi striga “Japonia”, iar ceilalţi fugeau care încotro? Iar cel desemnat trebuia s-o prindă şi s-o arunce în direcţia celui mai apropiat copil? Ori “Raţele şi vânătorii?”, ori “Americana”? Ping-pong-ul pe mese de ciment, cu fileu din cărămizi şi cu palete care puteau fi folosite cu succes în bucătărie, pentru mărunţit vinetele? Sau fotbalul pe bitum, cu porţi încropite din ghiozdane şi genunchi trataţi apoi cu sulfamidă?

“Tulcea, cetîre centimetri”

Ce s-a schimbat de-atunci? “Totul” ar fi un răspuns teribil de facil şi, probabil, nedrept. Pentru că în anii ’80 aveam Oracole, în care dedicam gânduri şi lipeam câte o fotografie cu Sophia Loren (băieţii) şi cu Jean Paul Belmondo (fetele), decupate din revista “Cinema”. Oare Oracolul nu era un strămoş al Facebook-ului, un “wall” pe care scriam şi “postam” poze, un “wall” la care aveau acces şi alţi utilizatori?

Umblam primăvara, vara, toamna (uneori ne prindea şi prima ninsoare) în tenişi şi în bascheţi chinezeşti. Nu aveam un fel “Converşi”, fără să ştim că, în anii 2000, jumătate din tineretul planetei avea să opteze pentru brandul “Since 1908”?

Dar când alergam ca nebunii, săream de pe acoperişuri, ne căţăram în copaci şi încălecam garduri? Nu eram practicanţi de “Parkour” înainte cu 30 de ani ca goana asta către nicăieri să fie definită aşa?

Trio

“Hipsteri” în primăvara lui 1987. Încadrat de Riţă (stânga) şi de Cristi, unul cu mâna ruptă, celălalt cu ea luxată. Titlul de campioni la fotbal pe liceu a cerut sacrificii

 Nu aveam căşti în orice moment al zilei, gata să ascultăm piesele preferate, e adevărat. Dar nu ţineam oare în buzunar, majoritatea băieţilor de-a şasea, o galenă cu un fir subţire de cupru, pe care îl cuplam la calorifer sau îl suspendam pe pervazul de la fereastra clasei? Şi cu puţin noroc, printre pârâituri, prindeam un post de radio? OK, nu auzeam Foreigner sau Dire Straits, dar cu un Semnal M sau cu un Laurenţiu Cazan tot ne alegeam. Până la urmă, ne mulţumeam şi cu cotele Dunării: “Calafat – opt centimetri. Staţionar; Isaccea – neuf centimetres; Tulcea – cetîre centimetri”.

Dar despre caietele dictando, cu file având urme de marmeladă, pe care mulţi dintre noi ţineau un jurnal, vă mai aduceţi aminte? Nu cumva cochetam cu blogging-ul, încă de pe vremea când bărbaţii aveau perciuni ca ai lui Elvis, iar doamnele îşi etalau duminica, la plimbare, permanentul atent elaborat? Mai ştiţi cilindrii de tablă, de dimensiunea capacelor de spray, legaţi cu un fir de gută care oferea o autonomie de 10 metri? Eram deja într-a opta, unul dintre noi punea cilindrul la ureche, iar celălalt, aflat la distanţă, vorbea în el şi ni se părea o invenţie demnă de Thomas Alva Edison. Nu putem discuta oare despre o telefonie mobilă empirică (nu chiar wireless, ce-i drept), într-un ev în care Nokia părea o noţiune abstractă şi caloriferele erau mai reci decât Finlanda?

Mai târziu, în 1986, noi, ăia de la a unşpea B, ne strâmtaserăm pantalonii bleumarin de la uniformă, aşa cum văzuserăm la ăia de la a doişpea. Cămăşile albastre sau albe, tot de la uniformă, le purtam uşor cambrate, iar detaliul suprem, menit să dea gata o duzină de sarafane, era cravata îngustă, de piele sau de vinilin, de la Fondul Plastic. Nu vi se pare că eram precursorii hipsterilor de azi?

Fără RMN şi Voltaren

În “Undeva, cândva”, filmul nemuritor cu Cristopher Reeve şi Jane Seymour, adaptat după o carte şi mai frumoasă, de Richard Mathieson, eroul principal ajunge în 1908, purtat de dragostea pentru o actriţă de teatru pe care o văzuse într-o fotografie veche. Idila mistuitoare posibilă ca urmare a călătoriei în timp este destrămată brutal, din cauza unei monede din 1985, rătăcită în căptuşeala buzunarului de la costumul cu dungi late. La vederea ei, vraja se destramă şi Cristopher Reeve revine în timpul său, departe de iubirea vieţii, iar orice încercare de a se întoarce la începutul secolului e sortită eşecului.

Iarna

Din fericire, în Parcul IOR poţi călători în trecut ori de câte ori vrei. Portaluri sunt suficiente, iar maşina timpului n-are nevoie de teoriile complicate ale lui Albert Einstein, ci doar de un strop de nostalgie şi de unul de imaginaţie. Mai că-ţi vine să renunţi la programarea pentru RMN la coloană şi la Voltaren, iar din banii astfel economisiţi să-ţi iei pantaloni scurţi, apoi să lansezi un îndemn: Riţă, Otti, Cristi, Poke, Celentano, Sile şi Marchizule, lăsaţi, fie şi numai pentru o după-amiază, tastatura, bisturiul sau catedra şi haideţi să facem un “Lapte gros”! Iar pentru voi, Găbiţa, Sanda, Lili, Carmen, Ami şi Dana, am pregătit, ca în recreaţiile când vă pândeam genunchii rotunzi, un memorabil “Flori, filme, fete sau băieţi”.

1970

 În anii ’70, după ce arborii plantaţi au crescut, Parcul IOR a devenit oaza zonei de est a Capitalei Foto: Facebook/Parcul IOR

Noaptea

Noapte bună, IOR! Ne revedem, cu siguranţă, mâine

Pe Alin în găsiți cu totul aici.



Citiţi şi

„Să săriți, cumva, dacă ratez iarba”

România, între ospitalitate şi decor

Azi i-am văzut din întâmplare pozele pe facebook

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,048 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro