Sunt metrou. Refuz tratamentul

Ana Barton

24 October 2013

Mă trezii în creierii şerpoşi ai dimineţii şi-ncepu alergătura. Zăbava trebuie că-i teritoriu îngeresc. Şi mă refer la susul cetelor, nu la josul lor, zice tradiţia, negru. C-am tot cetit că aceşti contraîngeri ameninţători n-ar avea odihnă peste vecii vecilor. Încep să mă sperii singură, dacă n-am sursă fermă.

În toate facerile unei dimineţi nu mă simt decât infanterist, ba încă nu unul cumsecade, care iese la raport, ci numai un copil de trupă. Tulburător e faptul că tot eu îmi comand. Tulburător pentru mâini şi picioare, capul nu se mai oboseşte cu astfel de nimicuri sensibile.

Şi, încununând opera dimineţii, aia cu multă mişcare, iar cea mai multă tot în clopotul conceptului înalt numit „degeaba“ se află, ies pe uşă, calmă, relaxată, împăcată… alergând trei străzi şi-o stradelă, până ajung în bulevard. M-arunc într-un tramvai încins de lume, văd nişte crizanteme lângă şold, nu al meu, al unui domn, un păr roşcat îmi ajunge-n nări şi-mi intră, victorios, soarele-n ochi.

Cobor, e, na, nu cobor, descind din nou în stradă şi pas săltat, că sunt fată de militar, până la metrou. Cu coada ochiului alerg o umbrelă neagră şi cam nehotărâtă, nişte covrigi despletiţi în mâinile unei fetiţe şi-o pereche de pantofi lucioşi şi impardonabil de acuţiţi în terminaţiile nonşalante ale unui bărbat care mă vrea balerină joia şi duminica. De la şase la opt, cu profesoară rusoaică. Accentul lui ar fi trebuit să funcţioneze ca recomandare sau ca argument. Ori ambele.

Şi gata. Sunt la metrou. Am pus cartela, ea a mimat scurt, printr-o tentativă de ţipăt cu un preş în gură, şi-am luat-o la fugă, pe ultimele scări ale ajungerii, către peron. Şi-acolo ce să fac? S-aştept. Cum e asta s-aştepţi? Nu, am pornit într-un trap mediu de-a lungul şi de-a-ntorsul peronului, doară o veni odată metroul.

Îmi bătea sângele ca la o uşă impasibilă. L-am auzit, totuşi. Şi m-am oprit. Stând în gând şi aşteptând, am simţit, de parcă ar fi fost prima dată, vânticelul cald şi aspru, hotărât şi mirosind a şine pe care-l trimite metroul înainte, ca să se anunţe. Aşa că şi a mia oară poate fi, de fapt, prima oară, dacă-nainte trăieşti ceva, dar nu-ţi dai seama nici în somnurile revelatorii.

Apoi, lumina. Că aerul ăla decis şi intruziv m-a obligat să-i caut rărunchii. M-am uitat într-acolo. Întâi mi s-a părut că mi se pare o impresie (!), şi-anume că-s umbre-n negrul hăului rotund şi lung. Pe urmă, nişte semne grafice. Însă lumina mi-a fost clară abia când am văzut o linie de stânga, dreaptă-ntr-un cilindru impasibil. Şi, brusc, tăvălind toate iluziile şi-mplinind aşteptările, metroul. Urlând ca ieşit din minţi. Oprind şi deschizându-se. Înghiţind nemestecat.

Ce-am înţeles eu din asta? Păi, să vă spun. Întâi, că lumina este acolo cu mult înainte s-o văd eu şi să mă apostolesc pipăind-o cu pupila, precum Toma, cu mâinile. Toma, apostolul meu iubit. De azi, încep să caut unde nu văd cu ochii, promit.

Pe urmă, că nu tot ce urlă, se-agită şi te sperie hurducăitor e şi neprimitor. Adicătelea, c-o dau dracului de politeţe rece şi indiferentă, scuzaţi pleonasmul.



Citiţi şi

Ai mei ani 40…

Noi știm când trebuie să vă furăm din grădină

Prostuțule!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
290 views

Your tuppence

  1. Dimitrie – Read me | Catchy / 28 January 2014 11:30

    […] fost ultima mea “poveste din metrou”. Mi-a fost teamă ca nu cumva sa descopăr oameni care nu mai ştiu să viseze, să se joace şi […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro