Sunt o doamnă, nu insist. Detest refuzurile în materie de sentimente

Liana Vatamanu

6 November 2017

liana vatamanu (2)Așa e ea. Nu vrea să încarce pe nimeni cu durere. Tace. Tace și înghite, până răbufnește. Asta o știu.

Nu știu cum de s-a hotărât astăzi, să-mi povestească… povestea. Plecarea ei o știam, dar fără amănunte.

Povestea celor șapte ani, îmi zice. Apoi continuă: sau cinci? Sau doi? Că șapte se împarte la doi… Cinci și doi…

O privesc nedumerită și mă lămurește.

„Șapte de toți, primii cinci ani au fost de la foarte ok până spre ok, ultimii doi… nu. Ultimii doi, numai durere și lacrimi. Despre ultimii doi o să-ți spun. Aparent eram bine, am darul ăsta de a-mi ascunde trăirile. Nici lui nu i-am spus de prea multe ori, ca să nu-l agasez. Consider că un om, dacă te iubește, simte și știe când ceva nu e în regulă și ia măsuri. Știu că i-o spuneau băieții cu care ieșea, pe care îi mai aducea uneori și acasă, la meciuri, dar cuvintele lor treceau pe lângă el. Așteptam să se trezească. Dar el nu vedea sau nu voia să vadă nemulțumirile mele, singurătatea mea. De câte ori încercam să vorbesc cu el, să lămurim lucrurile, îmi spunea că are de lucru, vorbim mai târziu. Nu mă întreba despre ce. Nu insistam. Știa despre ce ar urma să vorbim. Atitudinea lui față de mine.

Sfârșitul a început brusc, cu vreo două sau trei luni înainte de ziua în care se împlineau cinci ani de când eram împreună. Devenise probabil prea sigur pe sentimentele mele, pe statornicia mea, pe mine, cu alte cuvinte. Știa că mă găsește mereu acolo unde mă lasă sau unde ar trebui sa fiu. Și eram. Sau poate nu-i mai păsa.

despartire

Poate că am greșit lăsându-l sa creadă că sunt slabă. Poate ar fi trebuit să țip ca să mă fac auzită și să bat cu pumnul în masă. Dar am țipat numai în mine și am izbit cu pumnul în masă doar când eram singură, nu și în prezența lui. Sunt o doamnă, îmi ziceam. Nu insist. Detest refuzurile în materie de sentimente.

Doi ani de lacrimi ascunse în suflet și în pernă, așteptând să redevină el, doi ani în care am auzit până și asta spre sfârșitul lor: nu ești bună de nimic! Nimic nu faci ca lumea! Și lumea mea începuse deja să se clatine, mai ușor la început, apoi din ce în ce mai tare. Poate are dreptate, îmi ziceam. Poate sunt bună doar profesional, cariera îmi merge strună. Poate ca om sunt un nimic. Îmi distrugea încet și sigur încrederea în mine.

Eram absolut convinsă că nu mă mai iubește. Nu mi-o mai spusese de mult timp. Și atunci m-am gândit că nu are curajul să-mi spună că s-a terminat, ca să nu mă rănească și mai mult. În mine însă, dragostea murise. O ajutase el, o călcase zilnic ca pe un preș, și o împinsese cu picioarele spre prăpastia unde s-a prăbușit neputincioasă. Și dusă a fost. Rămăsese obișnuința.

Așa că mi-am luat inima în dinți, vorba românului, și m-am hotărât să fac „ceva ca lumea, să fiu bună de ceva” și i-am spus că mă mut, că nu mai are rost să continuăm povestea asta. Iau ce-i al meu, împărțim cărțile și plec. Mă așteptam să simtă o ușurare că nu a trebuit să o spună el.

Și …aici începe spectacolul! La orice m-aș fi așteptat pe lumea asta, dar nu la reacția pe care a avut-o.

Să vezi un bărbat, care vreme de doi ani te-a ignorat aproape complet – cu care nu ai mai reușit să comunici aproape deloc, care a petrecut mai mult timp cu băieții decât cu tine, uneori weekend-uri întregi doar cu băieții, care nu te suna să vadă ce faci sau să spună unde e și ce face, care nu răspundea la mesaje sau o făcea după ore întregi, care nu răspundea la rarele telefoane pe care le dădeam pentru că era prea ocupat, care venea acasă cu o figură plictisită și căutând mereu motive de reproșuri, căutând defecte mereu – să-l vezi plângând cu sughițuri ore întregi, spunându-ți că viața fără tine nu există, că acum înțelege cât de mult însemni pentru el, implorând – prăbușit cu totul – iertarea, spunând că nu a crezut niciodată ca ești atât de dură, de hotărâtă, că ai atâta curaj, că știe (știe!) că a greșit, dar că mai merită o șansă, că nu e drept să nu o primească, oricine mai are dreptul la o șansă, chiar și criminalii ies din închisoare, doar el nu va ieși niciodată din coșmarul în care îl arunci, e ceva ce nu pot descrie în cuvinte.

Și uite așa s-a născut o milă sfâșietoare. Asta simt. Și nu puteam forma un cuplu din mila mea și dragostea lui. Așa că am plecat. Definitiv. Iar el își plânge dragostea și insistă de luni de zile, sporindu-mi mila, când îl văd învârtindu-se cu orele în jurul blocului unde stau (orele pe care le petrecea cu băieții „la o bere”). Toate lacrimile pe care eu le-am plâns în doi ani, el le plânge acum. Sper, doar, să treacă peste momentele astea, nu-i port pică, dimpotrivă, sunt îngrijorată, vreau doar să fie fericit. Dar nu cu mine.

Privesc în urmă și nu pot decât să spun: „iartă-mă, iubire, dar prea târziu există!”

Mă uit la ea cu admirație și gândesc iarăși: să te ferească Dumnezeu de femeia răbdătoare care știe ce vrea, și pe care ai umilit-o, pentru că nimic n-o poate întoarce din drum.

Pe Liana o găsiţi întreagă aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Aşteptând un chip căruia să-i spovedeşti mângâierea

Oare are amicul dreptate?

De acum pot să merg doar înainte

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
9,015 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro