Sunt un bărbat evoluat (II)

Constantin Ciucă

28 July 2015

constantin ciucăÎncepeți cu Sunt un bărbat evoluat (I) 🙂

”Ai vrea să mă f**i în gură?”, întrebă ea, inocentă, iar eu, după ce mă asiguram de două ori că citisem corect mesajul ei, răspundeam extaziat ”da, da, da”, încântat de aşa pomană căzută pe capul meu, bucuros şi nerăbdător să ne întâlnim cât mai repede ca să performăm chestiunea.

”Şi eu, cum ai vrea să stau în timp ce tu mă f**i în gură?” întreba ea supusă, gata să îmi satisfacă orice poftă. Iar eu inventam o postură cât mai fantastă din care să culisez şi să mă descarc acolo cu chiuituri. Chiar bătrânica asta din faţa mea.

Hmm… Ceva, în toată povestea asta este, trebuie să recunosc, dezgustător. Nu, nu mi-aş pune niciodată, pentru nimic în lume, membrul bărbăţiei mele între dinţii aceia tociţi, sub gazonul acela pufos. Mi se pare de-a dreptul periculos. Aş putea fi triturat ca un ştiulete de porumb. Mărunţit. Şi mă mai gândesc şi că femeia asta are un copil.

Dacă pe vremea tinereţii ei de acum două zile, băiatul avea doisprecece ani, înseamnă că astăzi trebuie să aibă în jur de treizeci şi cinci. Ce ar zice, oare, domnul arhitect, economist, inginer sau ce o fi el, dacă m-ar vedea făcându-i aşa ceva mamei sale? Nu, zău, nu se cuvine. Nu!

Chelneriţa ne serveşte cu cele comandate. Filofteia ridică paharul ca pentru a ciocni cu mine. Ridic şi eu sticla de apă minerală. Simulăm un ciocnit de pahare. Zic:

– Pot să îţi spun Teia?

Ea tresare, se uită uimită la mine şi rămâne cu paharul în dreptul buzelor, supefiată:

– Vai, ce drăguţ, Mario! Eşti extraordinar! Extraordinar!!!

Zâmbesc puţin încurcat. Chiar că nu făcusem nimic ca să primesc calificativul ăsta. De multe ori, când am făcut în viaţă lucruri extraordinare, nimeni nu a observat şi nu a spus nimic. Hmm… Desigur, lucruri extrordinare nu înseamnă neapărat lucruri bune.

– Zău? Aşa ţi se pare?

Ea îşi umezeşte gazonul în coniac, apoi pune paharul pe masă şi, întinzând mâinile peste masă, ca şi cum ar fi vrut să le apuce pe ale mele, zice veselă:

– Exact aşa îmi spunea fostul meu soţ, dumnezeu să îl ierte! Exact aşa! Teia. Vaaai, nu pot să cred! Ce potriveală! Eşti extraordinar, zău!

Cele câteva brăţări de aur pe care le poartă culisează înainte şi înapoi de fiecare dată când ridică paharul. Bluza de culoarea cafelei, dintr-un material scump, şi mărgelele de chihlimbar sunt elegante şi lasă să se înţeleagă că Filofteia are gust, şi că a avut o viaţă îndestulată. Una dintre mâini i-a rămas pe masă. Mă uit la ea. Are o piele gălbuie, lucioasă şi subţire, aproape transparentă. Degetele îi sunt lungi şi descărnate, cu nodurile încheieturior mari, umflate de o formă de reumatism debilitant, care nu mai ştiu cum se numeşte. Îi privesc degetele, şi brusc îmi vine în minte scheletul uman din laboratorul de biologie care m-a fascinat tot liceul. Îmi trag, instinctiv, mâna mai spre margina mesei.

– Ce coincidență, zic.

– Virgil a fost un bărbat foarte de treabă, zice ea. Daa, un bărbat excepţional!

– A murit?, zic eu, ca să înţeleg de ce folosise timpul trecut.

– Da, sărmanul. A murit de vreo opt ani. Cancer, zice ea şi arată undeva spre corp.

Adică avusese cancer în corp. Dau din cap empatic, solidar. Cred că toţi morţii sunt nişte oameni de treabă. Şi, pentru că suntem în mijlocul unei întâniri amoroase, mi se pare potrivit să aduc vorba de iubire. Zic, coborând puţin glasul şi încercând să sun melancolic şi elegiac:

– V-aţi iubit mult?

Mă aşteptam la o efuziune de devoţiune retrospectivă, în care ea să exclame dedicată că Virgil a fost bărbatul vieţii ei. Doar că Filofteia nu face asta. Îşi ţuguie puţin buzele într-un efort de rememoare, se gândeşte câteva secunde şi spune simplu:

– El m-a iubit. Dar eu pe el, nu. Şi apoi soarbe din paharul cu coniac.

Brăţările de aur culiseaza în jos. Trebuie că au fost cumpărate pe vremea în care carnaţia ei, ca volum, arăta cu totul diferit. I-au rămas largi. Nu mă aşteptam la răspunsul ăsta. De aceea, sunt încurcat.

– Era ceva în neregulă cu el?, zic.

– În neregulă?! Nuuuu, nicidecum. Virgil era un bărbat foarte bine.

Foarte arătos. Era înalt, blond şi atletic. Şi avea, aşa, nişte ochi de om bun! Mă alinta mereu, ştii…

Râde.

– Cum te alinta? întreb eu, fără să îmi dezlipesc, în continuare, ochii de pe gura ei.

– În tot felul. Era inginer silvic şi din cauza asta, ştii, îi plăceau mult animalele şi păsările. El era mereu pe câmpuri şi prin pădurile lui. Ba turturica mea, ba căprioara mea, ba găinuşa mea. Sau mai ştiu eu ce animal îi venea lui în minte? Era tare nostim, zău! Să-l fi auzit! Mereu inventa câte ceva. Şi, cu toate că era o ditamai matahala de om, era un bărbat foarte tandru. Delicat şi atent. Niciodată nu uita sa îmi aducă flori de ziua mea sau să îmi cumpere câte ceva.

– Păi, zic, dacă era aşa cum zici, nu înţeleg de ce nu l-ai iubit.

– Nu ştiu, zice ea uitându-se în paharul cu coniac din care a băut deja mai mult de jumătate. Aveam o prietenă, Maricela. Multe prostii am făcut cu ea… Am fost odată la staţiune, numai noi două. Hmm… nici nu-ţi închipui ce ne-am distrat, zice ea nostalgică. Chiar în prima seară când am coborât în barul hotelului la care stăteam, am dat peste băieţii de la o echipă de handbal. Erau şi ei cazaţi tot acolo. Uhuuu! Ce mai noapte! Doamne, ce noapte a fost aia! Maricela. Bună prietenă. A murit şi ea, dumnezeu s-o ierte. Dar, ce vreau să spun, e că Maricela avea un bărbat tare frumos. Eu, în mintea mea, mereu îl comparam pe al meu cu al ei şi mereu îl găseam pe al ei mai frumos…

– Şi îl doreai pe celălalt?

Izbucneşte în râs. Chicoteşte ca un copil prins cu o poznă. Îşi ia mâinile de pe masă, se lasă în voie cu spatele pe speteaza scaunului şi zice foarte amuzată:

– Nu numai că îl doream, dar l-am şi avut! Şi râde satisfăcută de fraza asta care i se pare foarte reuşită, atât gramatical cât şi comportamental.

Curios, nici când râde, buza de sus nu i se mişcă absolut deoc. Doar cea de jos e zguduită de convulsii inegale care îi acoperă şi descoperă dinţii tociţi, şi tiviţi cu banderola de calcar.

Sărmanul Virgil…

– Maricela avea o mamă bolnavă la ţară şi trebuia să o îngrijească, ştii. O dată la câteva zile trebuia să se ducă la ea să îi facă de mâncare, să o spele, să îi facă curat. Câteodată stătea şi peste noapte şi pleca la servici direct de acolo… Ăsta al ei, uite că nu îmi mai amintesc cum îl chema, era drăcos tare. Un brunet cu mustăcioară şi cu nişte ochi negri, care i se învârteau mereu în cap. Se purta numa’ la costum. Cu cămaşă albă, cu pantofi de lac. Era tare frumuşel, zău. El m-a învăţat multe. Râde iar. Apoi adaugă, din nou nostalgică:

– De la el am învăţat Pedeapsa.

– Ce ai învăţat? întreb eu nedumerit.

– Pedeapsa, zice ea. E o figură, n-ai cum să ştii.

S-a înserat de-a binelea.

– Şi pedeapsa asta cum e? întreb curios.

Filofteia devine serioasă şi, după o scurtă meditaţie retrospectivă, începe să îmi explice, clinic şi binevoitoare, în paşi mici, ca să înţeleg şi eu ce este aceea Pedeapsa.

最老2

Ca la grădiniţă:

– Te aşezi pe spate pe pat, zice ea.

– Aşa, zic eu.

– Desfaci braţele în lateral…

– Aşa.

– Îţi pui gâtul pe marginea patului..

– Aşa.

– Îţi laşi capul peste marginea patului să atârne…

– Aşa.

– Şi deschizi gura.

– Aşa.

Ea deschide gura. Îi văd dentiţia în întregime. Mi-o închipui stând cu capul atârnat peste marginea patului. Îi văd coapsele şi pulpele bătrâne încreţite, pielea creponată.

– Şi?, întreb curios.

Sărmanul Virgil!

În timp ce el bătea poetic câmpii şi zăvoaiele, turturica lui dragă o lua în cioc de la un cioroi cu pantofi de lac. Mi-l închipui pe Virgil. Un bărbat frumos şi încrezător. Nesofisticat şi sincer. Manierat şi corect. Cu un apetit sexual moderat. Un bărbat cu care femeii ăsteia îi făcea plăcere, în tinereţea ei, să iasă de braţ şi să se afişeze pe corso. Îl văd venind acasă într-o zi luminoasă de vară, cu o răţuşcă sălbatică sub braţ. Nu mai ştiu ce să spun. Se lasă câteva momente de tăcere stânjenitoare.

– Păi, şi de ce îi spune Pedeapsa?

Dă din umeri. Zice:

– Nu ştiu. Probabil pentru că te doare gâtul în timpul ăsta. Şi nu ai aer.

Cred că am o faţă nedumerită, deoarece ea se simte datoare să îmi dea o exlicaţie suplimentară. Zice, arătând cu mâna spre beregată:

– Nu ai aer pentru că ţi-o bagă până în gât şi te îneci.

– Aha, asta era, zic simţind că mi se scoală. Da, da, da…

– Şi trebuie să respiri numai când el o scoate. Când o bagă, eşti blocată.

Încerc să mă pun în locul ei. Îmi închipui că stau pe spate şi că ceva gros îmi intră şi îmi iese din gură. Aşa este, simt că îmi obturează căile respiratorii. Îi dau dreptate.

– Aşa e, Teia. Ai dreptate.

– Dar, ştii, zice ea coborând tonul şi aplecându-se peste masă ca să mă poată privi în ochi de la apropiere, pentru mine nu era deloc o pedeapsă. Îmi plăcea!

Şi, spunând asta, cum stau eu lângă ea pe scaun, bagă dintr-o dată mâna pe sub masă şi, într-o clipă, îmi apucă prin pantaloni penisul şi mi-l strânge în palma ei descărnată. Brusc, acolo sub masă, am o erecţie de necrezut. Probabil de frică. Mă uit în ochii ei şi nu spun nimic. Ea îl simte în palmă, mare şi gros. Îl freacă o dată în jos, o dată în sus. Se uită la mine, iar ochii ei mici, de vrabie dementă, îi lucesc aprinşi.

S-a făcut noapte. Trebuie să îmi repet câteva date personale pentru a-mi recăpăta senzaţia de real. Îmi spun cum mă numesc şi câţi ani am. Îmi spun unde m-am născut şi de ce mă aflu aici. Îmi spun că sunt pe terasa unui restaurant cu o doamnă în vârstă care, dintr- un motiv mai mult sau mai puţin limpede, mi-a luat penisul în mână şi mi-l freacă. Că totul este, deci în regulă. Mă liniştesc. E în regulă. E în regulă. Da, da, este în regulă.

Filofteia dă drumul penisului şi, încet, se aşază din nou cu spatele pe speteaza scaunului. Ia ultima înghiţitură din pahar. Mă priveşte, peste buza paharului, insinuant. Eu îmi mai spun o dată cum mă cheamă. Numele real. Şi, câţi ani am. Vârsta reală. E în regulă.

Pe aleea de dincolo de terasă se plimbă tineri îndrăgostiţi, ţinându-se unul pe altul pe după corp. Toată halucinaţia asta, în mod cu totul neaşteptat, m-a excitat. Sunt cuprins de o dorinţă amplă, dar confuză. Îmi simt în chiloţi membrul bărbăţiei întărit. Femeia de treizeci şi cinci de ani pe care o pierdusem atât de uşor îmi joacă acum în faţa ochilor. O doresc cu intensitate.

Zic:

– Şi, până la urmă, femeia aceea din pozele pe care mi le-ai trimis cine este?

Ea dă să mai soarbă o gură de coniac. Vede că paharul este deja gol. Se uită în el. Se uită la mine. Apoi râde puţin. Îşi savurează reuşita.

Zice:

– E Teodora. O nepoată de-a mea. De la o soră de-a lui Virgil.

Tresar. O nepoată?! Deci femeia aceea exista cu adevărat?! Ah, ar putea, deci, fi găsită. Simt că mă înviorez. Dintr-o dată, totul pare posibil. Filofteia îmi devine brusc necesară. Zic, cu precauţie, să nu îmi trădez prea evident interesul pentru ea:

– E de aici?

– Da, e de aici. E medic. A fost şef de secţie la spitalul judeţean.

Tresar din nou. Simt cum îmi creşte pulsul.

– A fost?! Păi, cum adică a fost? Acum nu mai este?

Ea se uită drept în ochii mei. Nu ştiu ce fel de dioptrii are dar, prin ochelari, ochii ei par foarte mici. Zice:

– Nu, nu mai este. A emigrat în Canada acum vreo câteva luni.

Iau o gură de apă minerală. Canada este foarte departe, iar deriva continentelor este descurajant de înceată. Rămân, prin urmare, abandonat pe ţărmul ăsta pe care se află terasa, cu Filofteia, cu Virgil şi cu Mario în seara aceasta de septembrie atât de neobişnuită. Mă uit cu teamă la dinţii tociţi din gura femeii bătrâne din faţa mea, şi mă gândesc că poate din cauza prea multor pedepse îndurate de la unul şi de ala altul, i s-or fi tocit în felul acesta.

Când eram mic, romanţele mă făceau să plâng. Mă uitam la televizor cum o doamnă în vârstă cânta o romanţă, şi plângeam. Mă gândem la tinereţea dusă a părinţilor mei şi îmi era atât de milă că au îmbătrânit, încât plângeam de ciudă că nu pot să fac nimic pentru a le aduce tinereţea înapoi. Şi acum îmi vine să plâng. Mi-e atât de milă, retroactiv, de Virgil, încât îmi vine să plâng. Îl compătimesc atât de mult, încât m-aş duce chiar acum la cimitir să îl dezgrop cu mâinile goale şi să plâng pe pieptul lui descărnat. Şi mă simt atât de vinovat faţă de el! Atât de vinovat, încât i-aş aplica femeii ăsteia din faţa mea o pedeapsă, să-i sară din gură dinţii toţi dinţii ăia scârboşi şi să mă ţină minte.

Seara de septembrie începe să se răcorească. Beau din apa minerală fără să îmi fie, de fapt, sete. Doar ca să fac ceva. Mă uit într-o parte. Nu ştiu dacă frisonul care mă trece este unul de frig sau de frică, şi nesiguranţă universală. Sărmanul Virgil! Mă gândesc la el şi mă felicit că am fost într-atât de inspirat încât să divorţez la numai câteva luni după căsătorie. Şi apoi să nu mă mai însor niciodată. Nu. Nu mai vreau să ştiu cum fac amor oamenii în vârstă. Eu nu am să îmbătrânesc niciodată.

Niciodată!

Pe Constantin îl găsiți cu totul aici.



Citiţi şi

Despre bunătate

Cum se cuceresc femeile (varianta secolul 21)

Unde dispar iubitele după căsătorie

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
9,354 views

Your tuppence

  1. ella / 27 July 2017 15:38

    Un cititor sarman, cum Luca zice, povestea savuroasa pentru categoria d-nei zugravita aici, inca un pas, poate doar o saptamana, o luna si ajungem…unde? la necrofilie, caci nu e asa? lumea trebuie explorata cat mai mult, cat mai mistic si cat mai adanc in tenebre, se petrece oricum in cazul mosnegilor cu tinere, vai lor cate or fi inghitind de dragul banilor, pardon…de dragul lui, mare “pedeapsa” pe noi trebuie sa fie sa nu mai avem parte de o literatura cel putin fireasca, dar ce mai numim azi firesc?

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Zaza / 13 March 2016 18:37

    Daca nu era, nu se povestea.

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  3. Luca / 28 July 2015 17:37

    Hidden due to low comment rating. Click here to see.

    Poorly-rated. Like or Dislike: Thumb up 4 Thumb down 7
    Reply
  4. diana / 28 July 2015 16:15

    Inchipuieste-ti cum se simte o femeie tanara langa un mosneag plin de pofte….:D

    Hot debate. What do you think? Thumb up 10 Thumb down 2
    Reply
  5. Inca una in plus / 28 July 2015 15:59

    Desigur nu. Nici sa nu contati.

    Thumb up 6 Thumb down 1
    Reply
  6. Luca / 28 July 2015 15:50

    Un cititor sărman. Foarte sărman. Asta să fie cititorul de care avem nevoie?

    Hot debate. What do you think? Thumb up 5 Thumb down 6
    Reply
  7. Inca una in plus / 28 July 2015 15:01

    Hidden due to low comment rating. Click here to see.

    Poorly-rated. Like or Dislike: Thumb up 7 Thumb down 12
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro