Tâmpitule!

Catchy

24 October 2017

Era fata visurilor mele. O urmăream de ceva timp pe holurile facultății, dar nu îndrăzneam decât s-o salut timid, aproape șoptit, uneori doar în gând, așa că mi se părea normal că, de cele mai multe ori, trecea pe lângă mine fără să mă vadă. Nu, nu e vorba de aroganță din partea ei, ci pur și simplu eu eram aproape invizibil în preajma sa și asta pentru că emoțiile și inima îmi jucau niște feste mizerabile ori de câte ori o vedeam. Din tânărul îndrăzneț, cu simțul umorului, care nu ezita să strecoare o glumă chiar și la cursuri, pe care toate fetele îl simpatizau și care – ca orice bărbat în devenire – avea câteva cuceriri la activ, mă transformam într-un obiect de decor, mic, neînsemnat, inexistent. Ce metamorfoză teribilă și cât eram de necăjit că nu reușesc să-mi înghit odată nodul ăla din gât să deschid gura și s-o invit măcar la o amărâtă de cafea.

Și totuși, cineva acolo, sus, îi iubește și pe pămpălăi, ale căror rânduri le îngroșam în preajma ei. S-a întâmplat la un curs comun să se așeze lângă mine în amfiteatru – nu îmi venea să cred – așa că, în loc să-mi iau notițe, eu m-am câcâit să-mi iau inima în dinți și să-i propun o primă întâlnire. Nu-mi făceam iluzii, dar știam că-mi sunt dator să încerc. Și-a acceptat! Aoleu! Nu eram pregătit pentru asta… cât pe ce s-o întreb dacă e sigură, dar m-am abținut la timp.

Așadar, iată-mă plantat în fața blocului ei. Am așteptat-o, galant, cu o floare. I-am sărutat mâna când am văzut-o și am complimentat-o regulamentar. Mi-a zâmbit. Deocamdată era bine, eram în grafic. Transpirația îmi ajunsese, pe spate, la granița cu elasticul chiloților și dădea lupte serioase să spargă frontul. Pe drum, mi-am dezmorțit gura încleștată cu eforturi supraomenești ca să scot două-trei vorbe. Noroc că e era vorbăreață și părea să nu observe că mă lupt să verbalizez niște amărâte de „da”-uri.

cuplu restaurant

Am ajuns la cafenea în același timp cu transpirația care ajunsese în chiloți. Ce senzație oribilă! Dacă o mai ținem tot așa, riscam să creadă că a ieșit la cafea cu cea mai isterică dintre prietenele ei. Sau să mă întrebe ce fumez, ca să știe să refuze dacă vreodată i se ivește ocazia.

M-am așezat la masă decis să mă controlez, să trec peste toate aceste stângăcii penibile, așa că am căutat în repertoriul meu de criză cele mai bune bancuri. În fond, important era să fiu eu însumi, iar eu mă simțeam așa doar spunând bancuri și animând întreaga asistență. Acum, însă, situația este diferită, asistența mea era alcătuită din posibila viitoare iubită, așa că trebuia să fiu la o asemenea înălțime, încât s-o fac să uite că par ultimul prost.

Și în timp ce ea făcea pauză de povestit (ce? habar nu am, eram incapabil s-o urmăresc, eu aveam propria istorie interioară de urmărit) și-și gusta delicat cafeaua fierbinte, numai ce mă trezesc deschizând gura din care au început să iasă, cu o viteză uimitoare, bancuri… amestecate, cu sau fără perdea, seci sau suculente, așa cum îmi veneau în cap. La primul a zâmbit, la al doilea a chicotit, apoi a început să râdă. Eram atât de fericit că râde, încât râdeam și eu hăhăit, tare, de propriile mele glume. Atât de tare și de implicat, încât numai ce văd că un muc – de a cărui existență habar nu aveam – îmi părăsește nasul și ia calea aerului, fiind proiectat uimitor de repede, direct pe mâna ei. Rămân mut, cu râsul în gât rostogolindu-se înapoi în stomac. Ea nu mă bagă în seamă, dar, sfânt ocrotitor al tuturor tâmpiților al căror șef tocmai devenisem, nu observă nici nenorocirea menită să mă facă să mă ling pe bot, pe viață, de iubire.

Continui să spun bancuri, făcând eforturi mari să disimulez, în timp ce transpirația își face drum victorios către șosete, iar ochii nu se pot abține din a nu urmări hipnotizați mâna ei, înnobilată cu… nu mai zic cu ce. Se mișca firesc, între cafea și scrumieră, acolo unde odihnea, din când în când, țigara pe care tocmai și-o aprinsese. Și-n timp ce gura îmi turuia, gândurile cătau febrile o soluție, cumva – ceva care să mă salveze, care să facă mucul invizibil sau măcar să-l teleporteze oriunde în altă parte, acceptabilă fiind inclusiv întoarcerea la bază. Degeaba…

Ea prinde o pauză în turuiala mea, mă privește adânc, cu subînțeles în ochi și-mi întinde a invitație mâna cu pricina, pe masă, cu dorința expresă să i-o ating, să o mângâi, s-o iau… și jur că nu-mi doream nimic mai mult pe lumea asta, dar ce naiba să fac dacă fata avea un muc pe mână? Scârbos, nu? N-am putut… pur și simplu, ba, mai mult, am simțit că mi se întoarce stomacul pe dos, așa că am tăiat-o, bărbătește, la toaletă, de teamă să nu o fac și mai lată…. Toaletă din care am ieșit într-un târziu, oarecum stabilizat, spălat pe față cu muultă apă rece și hidratat cu o bere pe care am cerut-o între timp de la bar.

Când m-am întors la masă, ea nu mai era acolo. Era numai floarea pe care i-o adusesem, ruptă, și un mesaj scris cu rujul pe un șervețel. Concis, la obiect – „Tâmpitule!”. Și-n timp ce simțeam niște cumplite junghiuri în inimă, bucuria că săpasem de povara mucului zburător dădea din coate să-mi iasă pe… nas!

Guest post by T.L.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Aşteptând un chip căruia să-i spovedeşti mângâierea

Copilul acesta e altfel…

Ce c*cat caut eu aici?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
5,171 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro