Tărâmul promis (II)

Iulia Badea-Guéritée

27 January 2016

Iulia Badea-GuéritéeNorocul joacă un rol imens în relaţia pe care o avem cu o ţară. Doar că hazardul, ei bine, este o chestie care se provoacă. Şi care, la final, când ne întoarcem, după douăzeci sau treizeci de ani, ne face să spunem că nu a fost niciodată vorba de hazard, căci totul a fost scris aşa, ca o predestinaţie.

Unora nu le place asta. Pe el asta îl motivează.

Prima parte, aici.

***

19 noiembrie 2015 – Bucureşti – Otopeni 20h30

Asta e. Am ajuns. Dincolo de controale trecute fără probleme, o primire pe atât de politicoasă pe cât a fost posibil atunci când ai meseria de a purta o uniformă şi de a filtra zi de zi mii de necunoscuţi care vin şi pleacă dintr-o lume în alta.

Apoi, marile holuri ale aeroportului, unde totul este scris în româneşte. Membrii personalului, care discută indiferenţi, ca şi cum n-ar şti de ce sunt aici, şi de ce ar şti de fapt? Pentru ei nu sunt nimic, un străin în trecere în plus. Nici nu şi-ar putea închipui că doar auzindu-i cum vorbesc mă face fericit. Că zâmbetul meu devine mai larg. În acest ritm – şi nici nu am ajuns bine încă – acest drag surâs va face înconjurul craniului meu, a cărui parte superioară se va detaşa, până la urmă, şi va cădea. Sau va zbura. Văduvit.

Iată-mă afară. Simt pe loc cum ochii mei trec într-o altă lume decât cea care le este cotidiană şi într-o funcţie observatoare, deşi, oricum, sunt prin natura mea un observator. Acum, se transformă în căpcăuni şi devorează tot ceea ce îi înconjoară. Nu ratez nicio firimitură. Forma coşurilor de gunoi, curbele şoselei care duce spre trotuarul unde aşteptăm, livrarea taxiurilor care stau la coadă, numele lor. Nasul meu intră în horă şi el, respiră acest aer nou, dulce şi proaspăt în acest început de seară. Urechile mele sunt deja ascuţite din avion. Ele transmit mesaje în această limbă pe care creierul meu crede că o înţelege, în timp ce adevărul este că nu identifică decât fragmente foarte disparate.

Gura mi-e tăcută. A scos câteva „bune seri”, câteva „mulţumescuri”, dar, deocamdată, ea nu crede că ar fi la înălţime. În rest, n-am nimic de spus, însă totul de ascultat, de privit.

Aşezat în dreapta şoferului, contemplez noul meu mediu înconjurător, în timp ce părăsim aeroportul. Această etapă a călătoriei a luat sfârşit.

Limba, a învăţat-o. Datorită hazardului, întocmai. Un hazard care, pe când îşi făcea studiile (de traducere, o meserie de care nu s-a simţit însă niciodată apropiat şi din care nu pricepe totuşi mare lucru), l-a dus spre întâlnirea cu o tânără femeie adorabilă, strălucitoare, al cărei tată era originar de acolo.

În acel an, i-a reperat numele pe lista de studenţi care făceau parte din grupul său. Un nume foarte franţuzit cu o terminaţie în „-esco”, aşa cum se obişnuia, pentru a evita ca aceşti idioţi de francezi să mai râdă de o finală în „cu”. Incredibil! Atât de incredibil, încât el, cel care de obicei este mai degrabă rezervat, timid, s-a aruncat în apă şi i-a adresat câteva cuvinte, pentru a-i spune că a fost mereu atras de această ţară din care ea este pe jumătate originară.

Surpriză – cuvântul este slab -, ea l-a invitat la o cafea, i-a spus că tatăl ei era, alt hazard, responsabilul departamentului limbii aceleia în cadrul universităţii, şi i-a propus să urmeze acel curs. O ocazie pentru ea, a adăugat ea, de a se „reinvesti”. Fericit, a acceptat. Şi s-au împrietenit. El s-a îndrăgostit iremediabil, însă povestea lor, lungă, frumoasă şi complexă, nu îşi are locul aici, chiar dacă pentru el a fost declanşatoare.

Şi astfel s-a apucat de cursuri, s-a frecat de gramatica limbii, a adorat sunetele, a adorat să întâlnească alţi oameni care veneau din acea ţară, a descoperit poezia, literatura şi muzica.

Nu s-a simţit niciodată ca atunci atât de lejer, nici atât de pasionat de învăţarea unei limbi, în ciuda tuturor dificultăţilor sale, în ciuda nebuniei celor şapte grupuri de conjugări, această capacitate atât de puternică de a construi propoziţiile relative. Era făcut pentru ea, era făcută pentru ea.

Putem pune totul cu uşurinţă pe seama entuziasmului tinereţii, dar nu se înşela pe toată linia.

19 noiembrie 2015 – Pe drum 21 h

Primul telescopaj mă ia prin surprindere pe drumul care ne duce dinspre aeroport spre Bucureşti. În noapte, în timp ce pe lângă noi trec asemeni cometelor armate de taxiuri Dacia, vechi camioane care se cam clatină şi berline sau 4X4 şubrede, numele acelor multinaţionale care au devenit inconturnabile luminează pe acoperişul depozitelor şi imobilelor. În depărtare, zăresc un mare magazin francez, apoi uriaşul suedez al mobilei şi, din senin, în dreapta mea, o staţie de benzină. Rusească.

Nu există niciun alt mijloc mai bun de a înţelege că mă aflu la intersecţia exactă a nordului cu sudul, a estului cu vestul, şi că tot ceea ce voi vedea zilele şi orele care vor urma nu vor face decât să confirme acest lucru.

România este la răscruce de drumuri, o ştie, este mândră, şi pe drept cuvânt, căci aceasta este ceea ce îi conferă identitatea ei particulară, această identitate care mă fascinează, mă obsedează.

bucuresti

În timp ce postul de radio din taxi şuieră, cu o voce de femeie mecanică şi atonă, nume de străzi şi numere, încep să-mi spun că nu-mi vor ajunge poate ochii pentru a vedea şi a înregistra totul.

Pe la intersecţii, marile structuri comerciale, obligatoriu toate hidoase, cedează terenul încetul cu încetul, în timp ce ne apropiem de obiectiv – Bucureşti. În obscuritate, ratez lucruri, fără îndoială, totul trece prea repede. Iată, tot pe dreapta, mari imobile construite într-un stil care mi-e total necunoscut. Tovarăşii mei de drum îmi vorbesc de muzee, de sedii de partide, de ministere. Îi aud – mai ales că, cu delicateţe, îmi vorbesc în franceză – însă nu sunt sigur că îi înţeleg, că fac legătura între ceea ce văd şi ceea ce îmi spun.

O să o fac mai târziu. Deocamdată, sunt mult prea ocupat să mă umplu cu această lucire crudă şi portocalie care, în fiecare noapte, iluminează toate marile oraşe ale lumii, cu aceste siluete de monumente şi clădiri pe care le ghicesc, cu aceste străzi care se îngroapă în alte cartiere, spre alte vieţi, pe care ştiu deja că nu voi avea timp să le parcurg, cu aceste imense panouri publicitare, de peste tot, care laudă produse de aici, care mă atrag, şi care, de altfel, mă plictisesc.

Capul îmi devine această Românie, o răscruce de influenţe, de imagini, de culori, de zgomote, nu încă de savoare şi mirosuri, dar în curând, foarte curând.

Sunt complet pierdut şi sunt fericit că e aşa.

Când studiile lor s-au sfârşit, ele au luat cu ele povestea lor de dragoste, care nu are nimic original, aşa cum se întâmplă adesea.

Ea a plecat, lăsându-l singur cu dorinţa sa de a continua să-i descopere ţara. Pasiunea sa, totuşi, nu se va termina.

Nu mai merge la universitate, nu mai are timp, se minte el. Însă se străduieşte să citească tot ceea ce îi cade în mână, pentru a nu pierde contactul cu limba. La Paris, spre mijlocul anilor ’80, nu era cu nimic mai uşor decât în provincie, cu ceva timp înainte.

Ce contează. Nu va abandona.

A fost odată cât pe-aci să pună piciorul pe acel pământ. Îşi efectua atunci serviciul militar în marină şi s-a regăsit într-o misiune absurdă în care era presupus să se joace de-a spionii, să facă fotografii într-un mare port. Motivul acelei călătorii nu-i plăcea deloc, însă destinaţia, în schimb…

Pe moment, în mod curios, nu a crezut deloc. Şi bine a făcut. Nu şi-a atins niciodată scopul, din cauza unei încurcături administrative între cancelarii şi ministere. Nava pe care se afla a trebuit să se întoarcă, lăsându-l pe o insulă din Mediterana, înainte să facă ture în apele din largul unei eterne zone de criză.

S-a întors, trist şi liniştit în acelaşi timp, căci condiţiile nu ar fi fost ideale pentru o primă luare de contact.

Anii au trecut, aducând cu ei alte întâlniri, întâlniri care l-au dus mai departe, şi mai în est. A trebuit să se familiarizeze cu alte limbi, pe care le iubeşte şi pe ele, cu alte culturi, alte poveşti pe care şi le-a însuşit cu aceeaşi fervoare.

Din exterior, am putea crede că s-a resemnat. Legătura sa cu ţara nu va fi fost, până la urmă, decât o iubire de tinereţe.

Nu, legătura sa cu ţara este iubirea vieţii sale.

19 noiembrie 2015 — Strada Poenaru Bordea 21h 30

Gazdele mele au prevăzut tot, mă răsfaţă, mă îndulcesc. Şi pentru a înnopta cele două nopţi care vor urma, mi-au ales un han. Când se ştie ce reprezintă hanul pentru mine.

Taxiul a plecat deja când penetrăm în curtea magnificului Han al Berarilor. Fac un pas în plus spre romanitate, un pas mare pentru mine, un pas fără interes pentru umanitate, ceea ce nu mă deranjează deloc.

La intrarea noastră, pe când recuperăm cheia la recepţie, la parter e un chef în toi. Cântăreaţa şi muzicienii se agită, îşi scot plămânii, nu mai auzim nimic. Îmi imaginez uşor ceea ce ar gândi vizitatorii parizieni ad-hoc: kistch (voi reveni), folclor, agăţătoare de turişti. Da, clar. Şi atunci? În rest, atracţia nu este poate destinată străinilor, ci, mai degrabă, vreunei familii mai înstărite care vine să sărbătoarească aici vreun moment important.

Pentru mine, acest şoc răsunător cu acest aspect vip, popular al Bucureştiului, nu face decât să contribuie şi mai mult la imersiunea mea.

Un mic lift ne duce la etaj şi foarte repede, vâlvoiala festivă se estompează. Odată aflat în camera mea, nu mai e decât ecou, care nu îmi displace, amestecându-se cu zgomotul surd de pe Splaiul Independenţei, cele două axe etern frecventate care se preling pe lângă Dâmboviţa, râul capitalei. Sirenele ambulanţelor se aud în depărtare.

Aşezat în pat, încerc să „decompresez”, căci ştiu că sunt doar la debutul aventurilor mele. Programul care mă aşteaptă este încărcat, foarte încărcat. Deci, mă uit la televizor?

Zappingul, bagheta magică a călătorului care vrea să se impregneze şi mai bine de acel altundeva unde tocmai a aterizat. Canalele româneşti nu sunt mai bune decât altele, bineînţeles, însă nu-mi pasă, au toată bunăvoinţa mea, toată toleranţa pe care nu o au intelectualii români – sunt de acord cu ei, aşa cum nici eu nu o am în Franţa pentru jalnicul spectacol pe care ni-l oferă micul ecran, în majoritatea timpului. Aici, ele au avantajul de a fi în română, ceea ce îmi confirmă felul în care sunt depăşit, felul în care limba pe care de abia o stăpânesc este livrescă, o limbă de muzeu, de poveşti populare, de victorii războinice, de voievozi furioşi, de cavaleri sacrificaţi şi de soldaţi plecaţi să moară în lupte care nu erau ale lor.

Emisiunile care zgârâie urechile şi publicităţile cretine ale acestor ore de maximă audienţă mă conving pe deplin: nu înţeleg limba română şi o vorbesc cu atât mai puţin.

Ceea ce nu mă deprimă deloc, dimpotrivă.

Am nevoie de timp, asta e tot. De data asta, nu am. Însă pentru o dată viitoare, fără îndoială.

Mă ridic, avem o întâlnire. Într-un alt han, şi mai fantasmatic decât cel în care mă aflu.

Şi realizez că mi-e foame.

Raymond Clarinard, Paris

– va urma –

Pe Iulia o găsiți toată aici. Iar pe Raymond, aici și aici. 



Citiţi şi

Singură, dar liniştită

Ema

Te urăsc

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
653 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro