Tărâmul promis

Iulia Badea-Guéritée

26 December 2015

Iulia Badea-GuéritéePentru cei care nu îl cunosc, Raymond poate părea absurd. Scriitor, istoric, jurnalist, traducător, dirijând armata de traducători a săptămânalului francez Courrier International, este un foarte bun cunoscător al limbii şi culturii române. Când l-am cunoscut, nu vizitase niciodată România. Nu pentru că nu ar fi putut, ci pentru că nu venise momentul. Acest om poate părea absurd. Mai ales atunci când povesteşte că pasiunea care l-a făcut să vrea să vadă România, dar şi să înveţe limba română se numeşte Nadia Comăneci… acel 10 nerecunoscut iniţial de un computer care nu accepta perfecţiunea.

Însă, de curând, Raymond a văzut România. Iar pasiunea şi aparent absurdul său existenţial s-au transformat în mister. Raymond este fascinat, Raymond recunoaşte aidoma ceea ce a visat… 40 de ani. Un dor ca o viaţă. Raymond este fericit. De aceea, gândindu-mă la Raymond, la cele şapte capitole magice ale poveştii lui de dragoste cu România, care se intitulează „Terre promise” (Tărâmul promis), şi pe care mă pregătesc să le traduc pentru Catchy.ro, îmi vine în minte deosebirea pe care Eric-Emmanuel Schmitt o face între absurd şi mister. „Absurdul este negarea sensului, misterul este căutarea lor”. Raymond a început cu câteva decenii în urmă o căutare plină de mister…

*

Tărâmul promis

Partea I

Patruzeci de ani. E lung, pentru o poveste de dragoste. De obicei, se spune că ele nu durează şi că se termină prost, în general. Dar nu povestea aceasta. O femeie? Bineînţeles. Dar nu doar o femeie, şi nu de 40 de ani. Dar cu ţara ei, a lor, în schimb…

19 noiembrie 2015 – Roissy 15 h

Ciudat de calm. Aş vrea să vă povestesc că inima îmi bate nebuneşte, că ard de o nerăbdare aproape bolnavă, că nu mă mai pot concentra la nimic, într-atât sunt de ros de aşteptare, ca un puşti care se tot întoarce de pe o parte pe alta în noaptea de Crăciun. Însă nu e deloc aşa.

Sunt, dimpotrivă, ciudat de calm. Liniştit. Poate că este din cauză că ştiu că de data aceasta, odată trecute aceste controale diverse şi variate – de 14 ani, datorită unor aiuriţi criminali şi tot atâtea guverne cu nimic mai isteţe decât ei, este imposibil să asociezi o călătorie în avion cu o simplă plăcere, totul s-a transformat în constrângere, şicane şi meschinării administrative -, nimic nu mă va mai împiedica să-mi ating scopul.

Şi ce scop!

Terminalul 2E este şi el extraordinar de calm. Destinaţia, în afara celor care se întorc acasă, nu atrage decât câţiva nebuni asemeni mie.

Atunci, aştept. Tovarăşii mei de călătorie ghicesc urma unui surâs pe buzele mele, un surâs care se încăpăţânează şi nu vrea să dispară. Şi care se va transforma într-un zâmbet larg pe măsură ce trec orele.

Dar asta este tot. Iar calmul acesta este deja un lucru bun, semn care anunţă atâtea altele.

Cum te poţi îndrăgosti de o ţară despre care nu se vorbeşte niciodată şi pe care nu ai văzut-o niciodată?

românia

A fost suficient un ecran de televizor, într-o vară frumoasă în sudul Angliei, cu patruzeci de ani în urmă. Un ecran de televiziune unde a apărut din senin un spiriduş care s-a apucat să danseze, să sară, să facă piruete şi salturi, între bări, pe o bârnă, pe un covor. Un spiriduş cu ochi mari şi negri, gravi, cu pielea palidă, atât de palidă încât autorul acestor linii, fără a înţelege prea bine ce i se întâmplă, s-a îndrăgostit.

Nu era foarte în vârstă pe atunci şi deci, din start, nu foarte bine echipat pentru a înţelege ce i se întâmplă. Ţara spiriduşului… ei bine, nu auzise, până în acel moment, deloc de ea. Citise mai de mult Tintin şi sceptrul lui Ottokar, cu acea Sildavie de operetă deliberat inspirată de ţara cu pricina, în versiunea sa a anilor treizeci. Şi „Castelul din Carpaţi” (Jules Verne). Fără ca legătura să fie făcută automat.

Sejurul său dincolo de canalul Mânecii fiind aproape de sfârşit, simţea ca un fel de gol inexplicabil între coaste şi la nivelul esofagului, deci a început să întrebe ceva mai multe despre ţara natală a spiriduşului.

Tocmai pornise astfel un delicios mecanism din care nu se va extrage niciodată. Din care continuă să refuze să iasă.

Dovadă că poveştile de dragoste pot dura patruzeci de ani. Pot chiar dura la nesfârşit…

19 noiembrie 2015 – Roissy 15h45

„Bună ziua”. Stewardesa este evident drăguţă şi prin aceste simple cuvinte mă face să înţeleg că sunt deja, în sfârşit, pe cale să trec de cealaltă parte.

În trei ore voi fi acolo. Inima mea se va decide de această dată să se înflăcăreze? Un pic, măcar.

În realitate,ceea ce se întâmplă în mine este mai complex. Este, mai degrabă, ca şi cum aş fi avut sentimentul că lucrurile se aranjau încetul cu încetul. Căci, după 40 de ani de pasiune, de lectură, de scriitură şi de întâlniri mereu minunate, plec în România astăzi pentru prima oară, această „altă casă” a mea, virtuală, romantică, onirică.

Doar acum? În 40 de ani, nu am găsit niciun mijloc de a merge? Nu e vorba, mai degrabă, de faptul că am întârziat data scadentă? De frică, poate, de a vedea visu-mi  risipit odată atins?

Nimic nu ar fi mai departe de adevăr.

De altfel, câţiva din amicii mei români îmi spuseseră, şi îngrijorarea lor mi se părea înduioşătoare: „Sper că nu vei fi dezamăgit”.

(Mi se pare că a venit momentul unei paranteze:

Îmi dau seama că, pentru multe din cititoarele şi cititorii mei francezi, sunt mai mult sau mai puţin un tip care spune prostii. Cum este posibil să te aprinzi în acest hal pentru această regiune a Europei când noi, în Occident, noi ne entuziasmăm atât de uşor şi de constant, pentru alte orizonturi, mai colorate, mai calde, mai exotice, mai la modă: China, Brazilia, Statele Unite, deşerturi pe oriunde s-ar afla? Totul, dar nu, niciodată Europa de Est, pe care noi, intelectualii, continuăm să o asociem fără să ne gândim la gri, la sentimentul apăsător, la tristeţe. Şi pe care mulţi, hai să nu ne ascundem după deget, o dispreţuiesc pur şi simplu.

Într-o zi, la săptămânalul unde lucrez, în timp ce discutam despre eventualitatea consacrării mai multor pagini României, în ajunul Salonului Cărţii de la Paris, 2013, a cărei ţară invitată era (ceea ce, în sine, era deja surprinzător), o colegă a torpilat brutal ambiţiile mele declarând rece: „Pe mine România nu mă face să visez”.

Pe mine da. Astăzi mai mult decât ieri şi mai puţin decât mâine. Iar dacă nu înţelegeţi, nu am ce să fac. Am încercat să explic: am evocat istoria ei, fascinantă, muzica, ce mă îmbarcă, frumuseţea, a peisajelor şi a oamenilor. Dar de fapt, iubirea asta nu se explică).

Nu, nu voi fi  dezamăgit, ştiu deja acest lucru. Cu mine România nu are decât de câştigat, pe mine nu mă poate dezamăgi. De ce? Pentru că eu nu o judec. Şi pentru că nu mă aştept la nimic precis. Vin ca să văd, să ascult, să gust, să învăţ.

Ştiu de ce se temeau prietenii mei. Că voi fi înspăimântat, respins sau dezamăgit de contrastele violente care mă aşteaptă acolo, de ruina care e vecina bogăţiei, de contradicţiile omniprezente, de mizerie, de ceea ce ei consideră a fi brutalitatea societăţii lor. Însă pot sta liniştiţi. Dacă e pentru prima oară că merg la ei, „la mine”, nu e prima oară că merg în est. Am mers adeseori în Ucraina, o societate cu mult mai brută decât echivalentul său românesc. Am  fost şi mai spre nord sau est, în capitala brutalităţii prin excelenţă, cea a unui imperiu care refuză să admită că a dispărut şi care nu încetează să amintească vecinilor (vasalilor?) săi că îi aparţin încă şi pentru totdeauna:

Moscova. Şi chiar acestei viclene citadele roşu-negre i-am găsit calităţi şi farmece.

Atunci, prietenii mei nu trebuie să se teamă, ţara lor îmi va plăcea, îmi va plăcea şi mai mult: o voi iubi.

A se interesa de ţara sa, de limba sa, de poporul său, în Franţa sfârşitului anilor 70 şi începutul anilor 80, înseamnă a te lovi de neant.

E încă la liceu atunci când decide să înveţe limba. Ori, nici măcar nu locuieşte la Paris, ci în provincie, într-un oraş fără prea mare importanţă, unde nu poate spera să găsească manuale sau profesor. Tot ceea ce poate face este să meargă la biblioteca şcolii sale, să citească şi să recitească, articolul modest pe care Encyclopaedia universalis îl consacră obiectului viselor sale. Într-o zi, într-o librărie, îşi cumpără şi un ghid turistic, pe care sfârşeşte prin a-l cunoaşte pe de rost.

Şi asta e tot.

Atunci când poate, urmăreşte meciurile de  rugby – originar din sud-vest, familia sa iubeşte acest sport şi i-a comunicat acest gust – ale echipei albastru-roşii în turneele sale spre vest. Detaliază reviziile istorice asupra celor Două Războaie Mondiale, izolând, asemeni unui chirurg, pasajele care privesc luptele duse de micul regat. Dar acestea sunt atât de rare, iar în majoritatea timpului atât de nerespectuoase sau de indiferente, încât rămâne mereu neîmplinit, atunci când nu este de-a dreptul furios.

Se străduieşte cu obstinaţie să-şi împartă pasiunea cu cei apropiaţi, care îl ascultă cu curiozitate, fără a înţelege ce îl fascinează astfel în ţara asta care nu i-a interesat niciodată, şi cu părinţii săi, care nu îl ascultă deloc.

Puţin câte puţin, se obişnuieşte cu liniştea aceasta, învaţă să tacă, să nu mai vorbească decât cu cei mai fideli prieteni.

Jurând că această limbă o va învăţa şi, într-o bună zi, va pleca încolo.

19 noiembrie 2015 – În cer 19 h

Avionul tremură şi freamătă deja de câteva minute. Turbulenţe. Nu sunt cu adevărat îngrijorat, însă totuşi, fenomenul durează. Calm, Iulia, tovarăşa mea de drum, căreia  îi datorez în mare parte faptul că sunt la bord în această seară, îmi explică faptul că suntem pe cale să survolăm Carpaţii şi că aşa este mereu în acest moment al călătoriei. Surâsul meu, pe care îl controlez din ce în ce mai greu, se lărgeşte.  Carpaţii! Să vină să sărbătorească trecerea mea făcând să se clatine fără milă Airbus-ul în care mă aflu.

Deja nu mai este un vis. Într-o oră vom ateriza.

Da, Iuliei Badea-Guéritée îi datorez faptul că sunt aici, ea care m-a convins să scriu două eseuri pentru două culegeri publicate de editura Adenium: primul „Je suis Charlie?”, despre consecinţele atentatului împotriva redacţiei Charlie Hebdo, în ianuarie 2015, celălalt, cel mai recent, despre dialogul religiilor în Europa unită (cei care mă cunosc vor fi surprinşi că am putut participa la aşa ceva, şi totuşi). Iată-mă invitat la Bucureşti cu ocazia lansării acestui din urmă volum, cu amabila şi generoasa complicitate a lui Radu Magdin şi a Smartlink Communications.

Mâine voi lua parte la prezentarea lucrării noastre colective, care reuneşte patruzeci şi cinci texte şi dialoguri, semnate de autori români şi francezi, desigur, dar şi anglo-saxoni, catalani, maghiari. Nu vor fi toţi prezenţi, bineînţeles, şi sunt onorat, desigur, că fac parte dintre cei care participă la eveniment.

O onoare care este dublată de o bucurie fără limite, cea de a vedea 40 de ani de încredere pe punctul de a fi recompensate de ceea ce este, pentru mine, cel mai frumos dintre cadouri.

Sosesc.

Raymond Clarinard, Paris

– va urma –

Pe Iulia o găsiți toată aici. Iar pe Raymond, aici și aici. 

Citiţi şi

Iubește-mă tu când…

Mai încet cu pianul pe scări!

Motivul pentru care merită să trăieşti

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
343 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro