Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Tata

28 April 2018

Tudor ZarojanuMâine în zori se împlinește o săptămână de când tata a scăpat de orice suferință. Acum pot să scriu. Nu despre plecarea lui și în niciun caz despre suferințe, ci despre tatăl meu cel viu, așa cum l-am cunoscut, așa cum va rămâne mereu în amintirea mea. Voi folosi cât mai mult, în cele ce urmează, nu perfectul compus, ci imperfectul, care ”exprimă o acțiune neterminată” – căci cu siguranță acțiunile tatălui meu și felul în care ele lucrează asupra celor care l-au întâlnit sunt departe de a fi terminate.

Înainte de toate și peste toate, tata era unul dintre oamenii care fac lumea să meargă înainte. Scriam asta, cu exact aceste cuvinte, în jurnalul meu de adolescent, pe la 16-17 ani, și deceniile care au urmat au confirmat lucrul acesta de nenumărate ori. Există o mulțime de oameni buni, blânzi, drăguți, simpatici, inteligenți și cum mai vreți dv., în urma cărora însă lumea se închide exact cum se deschisese înaintea lor. După cum, în fața micilor și marilor provocări, pericole, amenințări, există oameni care paralizează de teamă, alții care se gândesc profund ce e de făcut și nu fac nimic, alții care calculează logaritmii și integralele duble ale consecințelor etc. Tata ACȚIONA. Imediat, fără ezitare și de cele mai multe ori corect.

În al doilea rând, tata era omul cel mai cultivat și auto-cultivat pe care l-am întâlnit vreodată. În toate înțelesurile verbului ”a cultiva”. Se lăsa cultivat și se cultiva singur fără nicio reținere, jenă sau oboseală. În studenție a învățat italiana fără nici un motiv anume (decât poate să înțeleagă mai bine operele la ale căror spectacole mergea); era de mult soț și tată când s-a apucat să învețe engleza; avea deja o cultură a muzicii clasice demnă de orice meloman serios când a urmat un curs de teorie și istorie muzicală; a ținut să-și dea doctoratul la o vârstă la care alții își numărau deja anii sau chiar lunile până la pensie; și a devenit internaut după 80 de ani…

Apoi, în ciuda formației sale ”realiste”, de inginer constructor – conform dorinței părinților, căci el voia să devină regizor – era un om creativ, imaginativ, plin de umor și iubitor al tuturor artelor. Știa sute, poate mii de bancuri, pe care le spunea cu un farmec inimitabil, zeci de poezii – unele adevărate poeme – pe care nu le recita, ci le JUCA, uneori inclusiv cu recuzită scenică, compunea (ca și tatăl lui) epigrame și poezii, cânta la pian, susținea cu ușurință un one-man-show.

zarojanu părinți

De la el știu cam tot ce știu despre pictura și sculptura clasică, despre muzee, despre muzica simfonică, despre operă și o bună parte din literatură, dar mai ales despre prea-iubitul lui (și al meu) Paris… Și, deși n-a fost ceea ce se cheamă un creștin practicant, tot de la el am primit primele, multe, noțiuni de teologie.

Pe urmă, tata era cel mai tare organizator pe care-l știu. Organizator de ce? De orice. Dar mai ales de petreceri și întâlniri festive. Voi intra în curând, cu emoție, în vraful de albume cu ”Întâlnirile de la Vaslui” (unde făcuse liceul), organizate de numai știu câte ori, el fiind vioara întâi, a doua și flautul, întâlniri care l-au făcut – pe bună dreptate! – personajul principal al unui reportaj TVR al lui Arisitide Buhoiu.

Tata ȘTIA CUM SE FACE. Cunoașteți acel sentiment, când ai un ceas stricat, să zicem, și te duci la ceasornicar, liniștit că acela ȘTIE CUM SE FACE. Așa era tata, pentru o mulțime de lucruri. Și pentru suma lor sinergică: tata știa CUM SE FACE o viață. Dar nu era cicălitor, nici didactic. Din contră, a fost destul de absent din viața noastră de copii și adolescenți, prin forța împrejurărilor (lucra doar el, venea seara, pe la 7, mama era casnică). Însă tot ceea ce nu apuca sau nici nu încerca să ne SPUNĂ, el NE ARĂTA. Am crescut în paradigma exemplului personal. Seara de joi, bunăoară, era sfântă, căci la ora 8 se transmitea concertul de la Ateneu. Seara de marți – pentru teatru. Cea de miercuri – pentru Telecinematecă. Se uitau ei, mama și tata, ne uitam și noi și CEVA SE LIPEA de noi. Ei citeau, noi citeam. Fără ”trebuie să”.

tata călin zarojanu

Nu în ultimul rând, în ciuda unei anumite severități – specifice generațiilor de părinți și bunici care nu se amuzau când copilul vorbea urât și care nu se temeau că pedepsirea unei obrăznicii cu o palmă peste fund va produce traume irecuperabile – tata era un ludic sută la sută. Am învățat câteva prostioare de la el… Duminica, atunci când mama gătea în bucătărie, ne lua cu el să-i cântăm la ușă ”Noi suntem copii orfani, ni-e foaaame, ni-e foaaame, n-avem bani în buzunar, ni-e foaaame, ni-e foaaame”. Vara, când spăla curtea cu furtunul (în vreme ce toamna mătura frunzele, formând mormane în care noi abia așteptam să ne aruncăm, iar iarna lopăta zăpada, creând grămezi în care de asemenea plonjam), dacă ne prindea pe-acolo ne uda de sus până jos.

Iar istoria neoficială a marilor revelioane din ”Republicii” (Bd. Republicii 53) susține că o dată a alunecat călare pe balustrada scării de la etaj la parter și altădată – sau tot atunci? – a apărut îmbrăcat doar într-un cearșaf, pe care l-ar fi și desfăcut pentru o secundă…

Apropo de Republicii, într-un imobil locuit de zece familii, vreme de peste 40 de ani tata a fost factotum: el ținea socotelile administrative, el plătea facturile, el ținea legătura cu primăria, ICRAL, furnizorii etc. și mai ales el se trezea în fiecare dimineață, indiferent de vreme și temperatură, la 4.30, să aprindă în subsol instalația de calorifer, iar seara pe la 10 se ducea să o stingă. Când a plecat el, totul s-a făcut praf și pulbere.

Aproape tot ce-am spus până acum era valabil pe când tata avea 30, 50 sau 70 de ani. Până acum trei ani, vârsta nu l-a atins în vreun fel. Mă rog, faza cu cearceaful nu s-a repetat, dar avea 80 de ani când a jucat ping-pong cu Mihnea în Herăstrău…

Tata n-a făcut sport, dar pe la 40-45 de ani s-a dus și s-a întors în aceeași zi de la Nelu, nașul meu, cu bicicleta ”Carpați”. Nașul meu locuind la Ploiești…

În același timp, n-a pus niciodată o țigară în gură, nici măcar stinsă, și, din toate punctele de vedere, a dus o viață pe cât de trepidantă, pe atât de echilibrată. Fără îndoială, acesta este motivul pentru care n-a fost niciodată nici gras, nici slab, și n-a avut probleme serioase de sănătate (dar și… primele câteva fire de păr alb!) decât după 89 de ani.

Dacă aș încerca să fac o listă, fie și laconică, a lucrurilor pe care le-am învățat de la tata, ar trebui să scriu o carte. Încerc să mă limitez aici la doar trei:

– tata nu lua nimic drept evident (”for granted”, zic, mai sugestiv, englezii); ani de zile ne-a bătut la cap că Dumnezeu nu duce oamenii în ispită, drept care în ”Tatăl Nostru” ar trebui spus ”Și nu ne lăsa să cădem în ispită”; anul trecut, catolicismul francez a adoptat oficial această variantă, iar Papa Francisc a declarat că ar trebui folosită de toată lumea;

– tata nu considera nimic a fi inutil sau insignifiant; s-a dus la ”Capșa” să-i atragă atenția directorului că e un dezacord în placa pe care scrie ”Casa Capșa – fondat 1852”; s-a dus la Metrorex să le spună că nu există o stație ”a” Universității, corect e ”Stația Universitate” – și așa s-a schimbat, până azi! Când acțiunile lui ni se păreau categoric inutile și-l întrebam de ce le face, avea un răspuns superb: ”Ca să nu mă creadă prost!”;

– tata își trăia viața în ideea că orice se poate rezolva, dacă ai un SISTEM, un algoritm; sigur că există și improvizații reușite, iar uneori n-ai timp să planifici nimic, dar de regulă e nevoie și e util un sistem;
– punctualitatea (n-a întârziat niciodată nicăieri), nivelul înalt de civilitate și civism (oprea oameni pe stradă să-in întrebe de ce aruncă gunoaie pe jos), cultura, eleganța (cravata obligatorie la ieșirea în oraș)… Nu, nu mă pot opri la trei…

Închei (totuși…) cu cea mai dragă dintre amintiri. Când aveam opt-nouă ani, uneori, duminica, după prânz, tata se întindea să tragă un pui de somn pe patul cel mare din camera cea mare (aveam două, comandate, una mare, una mică). Automat mă întindeam și eu, dar nu ca să dorm, ci – după ce-l rugam să-și întindă mâna în lateral – ca să mă așez cu capul pe brațul lui și să rămân acolo, abia respirând, ascultând cum face tic-tac ceasul de la mâna tatălui meu… Erau zece-douăzeci de minute minunate, minunate.

Coincidență sau nu, în ultimii ani tata a devenit pasionat de ceasuri, de la cele de mână la cele de perete sau de birou. La orele fixe, în apartamentul lui sunau 67 de ceasuri…
Acum tac toate, iar el s-a dus s-o reîntâlnească pe mama.

Tata. Tatăl meu. Cel mai tare tată din lume.

Tăticul meu – așa cum îi spuneam în vremea din urmă.



Citiţi şi

Te rog să nu pleci astă seară

Fotografia și citatul zilei – Pera Novacovici

De ce îmi iubesc soția

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,266 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro