Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Te mai gândești și tu din când în când la mine?

24 March 2018

Cuvintele mi se cer scrise pe hârtie. Vin așa, precum gloanțele ce ies dintr-un pistol automat. Vreau să le opresc, să le spun că încă nu e vremea lor. Că au nevoie de tihnă și pace să se așeze, că vor fi citite în momentul în care vor fi ordonat adunate pentru a apărea în fața lumii sub o formă, și nu alandala… doar că ele au înțelepciunea lor, intempestivitatea lor, ritmul lor, cerințele lor. Eu… mă supun lor de data aceasta, nu am cum altfel.

Azi am zis că nu le voi putea auzi din cauza albului zăpezii, a calmului acestuia țipător ce se așterne cu fiecare ninsoare ce cade peste lume,  peste oraș, peste inima mea și emoțiile rămase neînvelite. M-am înșelat. Le-am auzit mai clar decât aș fi crezut, mai limpede decât mi-aș fi imaginat, mai împlinite și mai rotunjite decât sunt boabele de rouă ce se preling de pe frunzele mari și verzi de brusture.

AZI cuvintele mi s-au rostogolit pe aleile vieții, au pornit vioaie la plimbare, cu aplomb, strigând în gura mare, așa cum se bucură copiii când revine primăvara, e soare cald și bine.

cuplu de mana

Ele au pornit la goană, țipând și bulucindu-se, în timp ce eu am tăcut. Am tăcut pentru a le lăsa să se manifeste. Să manifeste tot ceea ce își cere dreptul la viață, la libertate. Fiindcă altfel, dacă nu le vorbesc și nu le pun pe hârtie, cineva în lumea asta va muri în sine din cauza mâniei, a emoțiilor neexprimate, iar viața amintirilor mele se va preface în fum și va dispărea pentru totdeauna.

Crezi că poți schimba lumea, iubind?

Crezi că poți face față răutăților ei inconștiente sau făcute cu bună știință? Ți-s dragi oamenii, însă deschiderea asta a ta crezi că va putea vreodată să îți țină drept scut de protecție și ajutor când unii, voit sau nu, își vor scoate armele de atac?

Pentru ce bucuria și lumina pe care le reverși spre ceilalți gratuit, cu dragoste și drag de viață? Pentru ce riscul ăsta? M-au întrebat într-o zi gândurile, oamenii dragi și oamenii ce nu mă înțelegeau.

„Sincer, nu m-am gândit. Atâta timp cât această bucurie de a dărui mă ține în viață, mă re-energizează și poate să îi schimbe și doar 0,000000000000000000000000000000000000001 la sută pe ceilalți, de ce nu?! Până la urmă, acolo, la final, contează doar ceea ce am trăit, simțit și felul cum i-am făcut să se simtă pe ceilalți.”

Cât mai avem fiecare, mult sau puțin până la sfârșit, asta contează – bucuria de acum, din fiecare clipă.

Roșesc. Și vreau să plec zâmbind. Soarele îmi mângâie creștetul. Mi-e dor de tine mai mult decât ți-ai putea imagina. Cuvinte rusești, cuvinte străine, aninate de inima mea. Tu. Numele tău atât de primăvăratec și plin de lumină. J, E și culmea, NEA, neaua asta așezată și acum, atât la propriu, cât și la figurat în și pe viața mea. Oblăduind. Ai rămas încă în mine, deși între noi nu mai se pot rosti, de mai bine de un an și ceva, cuvinte. Doar că așa, subit, pe anumite străzi, la anumite intervale orare, când se aud anumite acorduri sau pur și simplu mi-e dor de natură, pădure și verde, mă gândesc la tine. Cum îți e? Te mai gândești și tu din când în când la mine? Cum s-au restructurat visurile tale? Ce planuri ai? Pe cine mai faci azi să zâmbească și cui mai zâmbești?

Cineva mi-a zis că dorul apare doar din simplul fapt că te-ai obișnuit cu cineva. La noi, la mine – cum a fost, de fapt? Cine și cum se putea obișnui cu celălalt după trei luni de vorbit și patru zile de stat cu tine?

Poate că, până la urmă, în asta constă strălucirea noastră, o parte din intermitențele ei: culorile ce-am devenit prin interacțiuni umane, prin sentimente – întâlnirile și oamenii, momentele ce ne sunt ca niște diamante și pe care le păstrăm în cufere, adânc de tot, în pliurile vieților noastre: printre artere, vene, celule și viața ce e adăpostită în noi.

Cine a hotărât că oamenii se împlinesc în doi?

Guest post by Alexandra Șerban

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Era perfectă, indiferent de parfum

Despre mizeria de a distribui pentru că-ți pasă

O mai iubea? Da. Mai degrabă, nu!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,470 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro