Te măriți să fii singură?

Dumitru-Alexandru Filimon

15 August 2017

DUMITRU-ALEXANDRU FILIMONReplica cumva curgea firesc după un monolog prea cuminte pentru firea ei zvăpăiată. Trăise mereu emoția ca și cum ar fi pentru prima oară sau pentru ultima oară. Aceste trăiri din urmă o duceau în pragul nebuniei și deseori aluneca în cercul vicios al discuțiilor așezate despre viață pe care le considera false. Ea nu era deloc așa și marele ei noroc e că avea o prietenă care știa bine acest lucru, chiar dacă nu stătuseră bot în bot o viață întreagă și nici nu făcuseră concurență din bârfe și nimicurile vieții. Preferau să se ia la întrecere pe chestiuni serioase; bărbați, cărți, strategii etc. Cu toate că trecuseră nesfârșite veri prin sângele ei nepotolit, făcând-o să creadă că poate fi într-o zi capodopera unui pictor talentat și sălbatic, de fiecare dată când se apropia de oglindă, își amintea doar primăverile pline de speranță și toamnele roase de îndoială pe care ea i le dedicase lui.

Lipseau anotimpuri de pe chipul ei

Erau opt primăveri, unele pierdute în toamna lor, altele topite în veri calde, frumoase. Privirea ei se zbăteau cu firea ei. Frânturi din diverse capodopere se agățaseră scai de ea încă de mică. Știa foarte bine cine este și ce vrea să fie. Cu toate astea, acum privea o ruină. Cu siguranță, o capodoperă, dar o capodoperă a ruinei. Trăise mereu cu gândul că trebuie să-și împlinească destinul în iubire, cu toate că aburul tinereții îi schițase un desen prin care ea credea că i se cuvin toate și iubirea vine, cumva, pe parcurs fără prea mare bătaie de cap. Acum îi îmbătrânise și pasiunea pentru viață.

femeie par vant

Probabil din acest motiv nu reușea să iasă din logica celor opt primăveri pierdute, irosite. Cum să piardă ea pe barba ei atâta timp pentru cineva în zadar. Era o felină din naștere, chiar dacă bărbații se pierdeau în amănuntele ei nibelungice. Nu suporta să piardă jocul, iar gândul la acele toamne, când își ascundea goliciunea, pielea, de privirea asupritoare a oglinzii, o făcea acum să se închidă și mai mult în visul ei singular, sperând pe fundal că va fi iubită cândva. Știa atâtea femei nefericite, căsătorite și necăsătorite, și cumva se apăra de viitor trăind în trecut. I se părea mai onorabil decât să înfrunte un prezent care nu-i putea reda în integralitate trufia.

Exista ceva în adâncul ei care îi șoptea că nu poate să accepte eșecul

Ce să mai vorbim de strălucire, vibrație sau alte lucruri care ne fac pe noi, bărbații, să iubim femeia pentru amestecul ei, chiar dacă ea nu ne aparține și zborul ei doar ne înalță himerele. Se blocase într-un joc cu sumă nulă cu sine și se pierdea în totalitate, complet paradoxal. Personalitatea și cariera erau garanția personală pentru evitarea eșecului. Frica de eșec era mai mare decât frica de singurătate. Exista ceva în adâncul ei care îi șoptea că nu poate să accepte eșecul. Din păcate, asculta aceeași voce și când venea vorba despre vechea ei iubire, care era îmbrăcată de tragic, trădare și neîmplinire.

Își dorea o viață trăită în iubire, dar iubirea mereu o căuta în trecut. Și ce trecut! Trecutul avea o umbră mare, care dacă iubise vreodată ceva, asta fusese probabil pe la începuturile existenței sale. O umbră nu poate iubi decât nimicul. Iar ea îl iubea. O întoarcere în trecut înseamnă o întoarcere la acest peisaj neantizat pe care nu îl vedea pur și simplu, cu toate că toată ființa ei era cu antenele zburlite de frica eșecului. De aici își hrănea ea spiritul. Asta era vocea pe care tot o asculta.  O forță împuternicită de ea ce o ținea în trecut.

Un semn de carte din anotimpuri

Într-o zi neastâmpărată se alinta cu nostalgie la telefon (un monolog cuminte, bineînțeles) prietenei ei și îi mărturisea că și-ar fi dorit să fie căsătorită, să aibă un copil, să fie fericită, dar nu cu orice preț. Umbra cea mare se răsfrângea din voce și asupra prietenei sale. Se simțea din oftat. Se gândea că poate, undeva, a greșit și merită ce i se întâmplă. Prietena ei a ascultând-o, a fost sinceră și i-a spus doar atât, pe un ton cât se poate de normal: „Te măriți să fii singură?”. Atât a trebuit ca toate cele opt primăveri cu opt toamne reci să lase loc unei veri clocotitoare. Și ce replică! Frica de a eșua în dragoste, fiind singură într-o căsnicie cu cineva, era acum mai mare decât orice frică pe care o cunoscuse. Nu putea iubi o umbră la nesfârșit. Combinația dintre frica de eșec și singurătate a dezarmat-o. Parcă s-a deschis în fața ei un covor roșu și toate lucrurile se legau, pur și simplu. Și-a făcut un semn de carte din cele 16 anotimpuri și a mers mai departe.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Trebuie să încetez, trebuie să nu mă mai gândesc la Zelda

Porcii de lângă noi. Curvele de lângă ei

E mai bună o iubire adevărată neconsumată și dureroasă sau o minciună frumoasă?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,028 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro